Umilinta de la capatul tunelului

Singura mea legatura cu haina militara s-a consumat in cele noua luni in care am servit patria, cum se spune, dupa admiterea la facultate - pe vremea aceea serviciul militar era obligatoriu. Nu a fost, ca pentru cei mai multi dintre colegii mei, decit un deloc placut intermezzo intre liceu si facultate, in urma caruia m-am ales cu o dizenterie, citeva kilograme in plus si prostul obicei de-a fuma. Dupa inca doua saptamini, la absolvirea universitatii, am devenit sublocotenent de infanterie in rezerva si asa am ramas pina-n ziua de astazi. 

Am subliniat cele de mai sus pentru a nu fi banuit de simpatii speciale fata de casta militara, indiferent de culoarea uniformei acesteia.

Insa, ca roman si cetatean, intoteauna am considerat ca uniforma, imnul si drapelul sunt simboluri sacre ale unei natiuni.

Am cunoscut si personaje gen Svejk sau Mos Teaca, am cunoscut si oameni pentru care armata a insemnat si inseamna centrul universului personal, de o exceptionala alonja intelectuala si umana, demni de tot respectul.

Chestiunea pensiilor militarilor - si nu doar - nu este deloc simpla si nu trebuie politizata, ci abordata pragmatic.

De-a lungul ultimelor doua decenii, mai multe categorii de munca - printre care si militarii - au beneficiat de legi speciale in ceea ce priveste pensionarea (virsta, cuantum, mod de calcul al acesteia, etc).

Politicienii, indiferent de culoarea lor doctrinara, au fost tentati sa aprobe cu larghete asemenea legi, aflati intr-o perpetua bulimie electorala, ca toti politicienii din lume.

Numai ca in Romania s-a sarit calul, pentru ca raportul resurse - promisiuni (pina la urma, pensia de stat este o promisiune pe termen mediu si lung, nu o certitudine) a cunoscut un dezechilibru tot mai dramatic.

Odata cu declansarea crizei, cind am ajuns la pepeni, cum s-ar spune, s-a purces la amputarea cheltuielilor publice si la dramuirea mai atenta a resurselor limitate care stau la dispozitia statului, adica ceea ce se colecteaza din taxe, impozite si contributii, plus imprumuturile pe care le-am contractat in ultimii doi ani.

In plus fata de aspectul strict financiar, s-a invocat de catre guvernanti si un principiu etic.

Nu este corect ca unii pensionari sa beneficieze de drepturi speciale, in vreme ce altii, care au muncit si ei o viata, sa fie discriminati.

Asa s-a ajuns la demersul legislativ de formulare a unei legi unice a pensiilor, lege care, implicit, venea sa abroge legile speciale de care unii beneficiasera pina atunci.

Numai ca - mai ales in privinta militarilor - au aparut cel putin doua derapaje de la logica formala (nu ma refer la aspectele juridice, pentru ca nu sunt specialist in dreptul muncii si nu vreau sa-mi dau cu parerea); unul de natura strict etica, altul chiar de natura financiara.

Un derapaj de natura etica.

Militarii au beneficiat complet indreptatit, cred eu, de o lege speciala. Ei nu au voie prin statut sa desfasoare alte activitati - de natura comerciala, de pilda - deci au fost si sunt constrinsi sa traiasca strict din solda/pensie.

Pregatirea lor nu poate fi convertita in afara cadrului militar, deci nu pot pune uniforma-n cui dupa citeva decenii in cadrul fortelor armate si sa se apuce de marketing, IT sau mai stiu eu ce.

Un judecator poate renunta la roba si deveni avocat, daca va considera ca nu este platit suficient. Un militar nu are ce sa devina, cu exceptia unor ofiteri de informatii care au poate si o pregatire convertibila in viata civila.

Tocmai de aceea nu este etic, cred eu, sa-i pui in balanta pe militari cu alte categorii sociale in privinta tratamentului pe care statul pe care l-au slujit trebuie sa li-l asigure.

Un derapaj de natura financiara.

Sigur ca este austeritate si ca toti stringem cureaua - unii mai putin decit altii, daca este sa tragem cu coada ochiului spre bugetele unor ministere si spre lefurile din companiile nationale - insa nu cred ca umilind o mina de generali si alti ofiteri superiori o sa redresam bugetul asigurarilor sociale sau bugetul consolidat al statului.

Mai ales ca acesti oameni nu se scaldau in bani nici pina acum. Sa consideri ca o pensie de 3.000 - 4.000 de lei (adica de citeva sute de euro) este prea mult pentru un om care a ajuns pina in virful ierarhiei profesiei lui este o aiureala.

Nu mai punem la socoteala prevederile legale cel putin bizare, cele care obliga niste oameni batrini sa se alinieze la cozi sau sa scotoceasca prin arhive (unele tocate de mult) pentru a-si putea demonstra drepturile legale, fie ele si amputate financiar.

Drapelul de lupta al unitatii militare in care am stat noua luni avea patina Razboiului de Independenta din 1877, in care inclusiv familia mea a pierdut un stramos.

Drapelul unitatii unde a facut armata fratele meu mai mare, la Lipova, era acela al eroilor de la Paulis.

Generatia mea a fost ferita de ororile razboiului si de tragediile acestuia. Insa acum militari romani cad iarasi pe fronturile lumii, aparind onoarea hainei pe care au imbracat-o si a drapelelor regimentelor lor.

In urma lor ramin sotii si copii care vor creste fara tata si care, intr-o tara normala, pierzindu-si parintii, ar trebui sa devina ai nostri, ai tuturor.

Ce exemplu da societatea romaneasca, in care valori precum patrie, patriotism, morala civica si solidaritate sociala au devenit de mult vorbe goale, unor tineri care astazi sau miine trebuie sa fie prezumtiv gata sa moara pentru tara lor, atunci cind elita acestui corp este umilita si desconsiderata?

Dincolo de disputele politice, de capitalizarea si convertirea in voturi pentru un partid sau altul a acestei chestiuni, cert este ca undeva s-a gresit. Si cu cit mai repede va fi reparata aceasta greseala, cu atit mai bine.

Nu numai pentru niste oameni pusi astazi intr-o situatie mai mult decit delicata, ci pentru intreaga natiune, cit a mai ramas din ea. Armata este pregatita sa ne apere oricind pe noi, ca natiune. De data asta poate ca ar trebui sa demonstram ca si noi, ca natiune, stim sa ne aparam armata.