Viitorul puterii. Jucatori nationali, jucatori singuratici

Dintre cele aproximativ 200 de state cate exista astazi pe Glob, circa 30 la suta s-au nascut dupa 1970. In ultimele sase decenii s-au "nascut" mai multe state decat in intreaga istorie anterioara. Judecat prin aceasta prisma - aceea a jucatorilor nationali - spectrul puterii pare mai degraba sa se faramiteze decat sa se concentreze, chiar daca lumea devine intr-adevar GLOBALA, iar interdependentele intre state cresc.

G-20 - care grupeaza cele mai puternice sapte economii de pe Glob, pe de-o parte, impreuna cu principalele 13 puteri economice "emergente", pe de alta parte - detine peste 80 la suta din Produsul Intern Brut mondial.

La jumatatea secolului al XIX-lea, singura entitate "internationala" era Uniunea Globala a Telegrafului, infiintata in SUA in anul 1865. Astazi, incepand cu ONU, FMI, Grupul Bancii Mondiale, OMC si terminand cu sutele de asociatii, institutii si conventii semnificative, toate poarta inscriptia "international" sau "global" pe frontispiciu.

In acelasi timp, cum observa profesorul Walker Connor de la Princeton University inca din anii '70, dintre aceste state doar 12 intrunesc intr-adevar caracteristicile statului-natiune in intelesul deplin al termenului (spiritul Pacii de la Westfalia).

Daca avem 200 de state, avem in schimb si peste 10.000 de culturi distincte si peste 6.000 de limbi vorbite. In Europa, de exemplu, avem 45 de state, insa avem si 87 de grupari etnice si 90 de limbi vorbite. Peste 50 dintre acestea din urma nu sunt limbi oficiale in niciun stat european sau de pe glob.

Observam asadar cel putin trei directii distincte de evolutie a jucatorilor si a raporturilor dintre acestia. Prima ar fi aceea inceputa odata cu Pacea de la Westfalia, in secolul al XVII-lea - nasterea statelor-natiuni si consolidarea acestora.

Acest proces a fost incetinit mai bine de doua secole de colonialismul care a restrans numarul statelor si a intarit pozitia dominantilor (Spania, Anglia, Franta, etc). Odata cu indepedenta coloniilor britanice din America de Nord, revolutia franceza, domnia napoleoniana si consacrarea tot mai larga a dreptului la autodeterminare, pozitiile dominante traditionale s-au subrezit, iar o puzderie de noi jucatori statali isi fac intrarea in scena.

America de Sud, Africa, Asia si chiar Europa (dupa destramarea Imperiului Otoman, apoi a celui Austro-Ungar) devin furnizorii de proaspete state-natiuni. Ultima "inflatie" este provocata de destramarea URSS in 1991, cand fostele republici sovietice - caracterizate, cele mai multe dintre ele, printr-o situatie etnica, culturala si confesionala extrem de eterogena - isi proclama independenta. Aceasta directie continua sa aiba ca pivot de constructie geopolitica principal statul-natiune, cu toate reconfigurarile acestuia in ultimele decenii ale secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXl-lea.

Reconfigurari care implica un transfer de putere IN INTERIOR (LARGIREA AUTONOMIEI LOCALE A UNOR REGIUNI/PROVINCII) si unul IN EXTERIOR (FOARTE VIZIBIL LA NIVEL EUROPEAN, PRIN TRASFERUL DE SUVERANITATE ACCEPTAT CATRE BRUXELLES). Adeptii unui stat puternic au capatat o gura de oxigen prin criza economica declansata in Statele Unite in anul 2007 si agravata in 2008 (cand a devenit si o criza cvasiglobala).

Atunci s-a demonstrat ca fara o interventie a STATULUI situatia se poate deteriora fara sanse de relansare. Nationalizarile temporare de banci si companii, criticile severe la adresa unor condotieri ai finantelor care au sarit calul si blamarea luxului ostentativ/agresiv al corporatiilor au readus in discutie rolul si locul statului ca unic potential provider de arbitraj social/economic si provider de stabilitate. Si au aruncat oarecum definitiv in derizoriu mitul "jandarmilor" globali de tipul FMI sau Banca Mondiala capabili sa intervina providential, asemenea unor supermani.

Cele doua institutii - la fel ca ONU - au stralucit mai degraba prin absenta. La sfarsitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, statul - criticat constant timp de cinci decenii de economisti, analisti politici si chiar de catre unii politicieni din tot spectrul ideologic - a inceput sa-si ia o indelung asteptata revansa. A doua directie ar fi aceea a multdiscutatei globalizari - cresterea interdependentelor economice, simbolice si militare intre state, proces amplu favorizat de dezvoltarea comunicatiilor si a transporturilor de mare viteza.

Este globalizarea o "conjuratie", adica o decizie constienta a unor jucatori de amploare de a sugera aceasta directie, sau un proces obiectiv ale carei radacini le gasim adanc in istorie si care acum este doar upgradat avandu-se in vedere factorii care l-au favorizat/potentat?

Orizontul individual al omului antichitatii, apoi al celui din Evul Mediu era dramatic limitat, iar un asemenea concept era imposibil. Era limitat de geografie. Peste 99,99 la suta dintre fiintele umane traitoare in acele perioade se nasteau si mureau prizonieri ai unei geografii minuscule, reduse la o suprafata de cativa kilometri patrati: satul si burgul apropiat. Pana la prima cruciada (1096 - 1099), pentru europeni Orientul Mijlociu echivala cu o alta planeta.

Distantele reprezentau un obstacol aproape insurmontabil: pentru a calatori din Venetia la Londra aveai nevoie de mai mult de un an, iar pericolele erau majore. Era limitat de analfabetism, pe de-o parte si de dogmatism, pe de alta. Biserica a detinut mai bine de un secol monopolul cunoasterii. Manastirile erau singurele furnizoare de manuscrise in conditiile in care si privilegiatii - nobilii - constituiau o casta razboinica si nu una intelectuala.

Inchisa in dogmatismul tomist, Biserica consacra o paradigma statica si nu una dinamica, deshisa cercetarii. Abia inventarea tiparului, alfabetizarea in masa si dezvoltarea retelei de invatamant - si democratizarea accesului la acesta - vor conduce la diseminarea cunostintelor in proportie de masa si vor creea (procesul nu este incheiat) o constiinta globala.

Cand urma ghetei lui Neil Armstrong (72) se imprima in praful selenar, chiar si pentru cetatenii aflati dincolo de Cortina de fier gestul este socotit o victorie a umanitatii si nu una a SUA: constiinta globala este deja mai puternica decat ideologia. Un medicament descoperit in Franta sau China devine repede un bun comun al omenirii. Cercetarea stiintifica si comertul au contribuit hotarator la nasterea si dezvoltarea globalizarii. Oricine participa la un congres stiintific isi da seama de acest lucru.

Intr-o lucrare anterioara, am numit aceste comunitati stiintifice sau de afaceri "natiuni virtuale", dincolo de spatiu, geografie si cutume culturale. Petrolistii, medicii cardiologi sau actorii, de pilda, formeaza aceste natiuni virtuale.

Computerele si Internetul asigura comunicarea instantanee, limba engleza a devenit latina moderna, vorbita din China pana in SUA si din Suedia pana in Grecia. Aceasta directie - globalizarea - a nascut si naste reactii puternice din partea celor care se tem ca upgradarea acestui proces poate sa conduca la uniformizare, pierderea valorilor specifice si a traditiilor, mai ales datorita faptului - discutabil - ca America s-ar afla in avangarda mondializarii.

In mod oarecum curios, intensitatea acestor reactii este mai ampla in randurile "privilegiatilor" (Europa de Vest si SUA) decat in randul potentialilor pierzatori (America Latina, Africa sau Asia). Insa cei care cred ca mondializarea este raspunsul la toate intrebarile uita cateva lucruri esentiale. Cel putin trei sferturi dintre statele lumii, grupand mai bine de 80 la suta din totalul populatiei globului, se afla, totusi, oarecum in afara acestui proces: America Latina, Africa si Asia.

Cel mai mare state ca numar al populatiei (China), cea mai mare tara ca suprafata a uscatului (Federatia Rusa) nu pot fi socotite o parte a globalizarii, desi prima a profitat din plin de acest proces, iar cea de-a doua este puternic integrata in economia mondiala, macar ca mare furnizor energetic.

Macelul uluitor din Rwanda anilor '90 demonstreaza o data in plus cat de departe este Africa de Occidentul dezvoltat si cat de vulnerabil ramane acest continent cu cea mai mare dinamica a populatiei de pe glob in fata jocurilor geostrategice ale marilor jucatori nationali. Pana la urma, nu putem sa nu tinem cont ca discutiile aprinse pro si contra globalizare par, totusi, dezbateri rezervate "clubului privilegiatilor", adica celor 20 la suta din populatia lumii care traieste in conditii mult peste medie.

Dezvoltarea comunicatiilor si massmedia are si un efect pervers deloc de neglijat. In vremea Imperiului Roman aveam o minoritate care traia in lux si o larga majoritate sortita unui trai derizoriu. Minoritatea consuma resursele produse de imensa majoritate. Aceasta stare de lucruri era posibila - si sustenabila - prin teroarea potentiala exercitata de vastul aparat militar al Imperiului, pe de-o parte, si prin consacrarea unei paradigme etice si morale care oferea un surogat de "explicatie" pentru cei lipsiti de privilegii. Insecuritatea si salbaticia lumii de dincolo frontierelor romane te facea sa-ti doresti sa traiesti in lumea romana, asa cum era aceasta - alternativa era mai rea.

Dar atunci puterea era suficient de ocultata/justificata incat sa nu fie pusa in discutie de paturi largi ale populatiei lipsite de privilegii. Puterea simbolica - clerul - era strans aliata cu puterea militara (care detinea si puterea economica). Astazi este limpede ca privilegiatii consuma exact sub nasul lipit de vitrina al miliardelor de oameni lipsiti de privilegii si, mai grav, de perspective si sperante intr-un viitor mai bun. Lumea care a devenit mai mica a diminuat distantele si a transparentizat viata colectiva. Saracul din Peru, Nigeria sau Indonezia STIE cum traiesc cei din Vestul tradafiriu. Or, tocmai acest Vest vorbeste de drepturile omului, egalitate de sanse si viitor comun.

Privilegiatii nu mai flutura armele in fata saracilor - dimpotriva, ridica ode sistemelor democratice. Un asemenea discurs a fost consacrat in anii in care democratia, parlamentarismul si piata libera erau socotite modele (unice, chiar) aplicabile in orice spatiu si de orice jucator national. Era oferit exemplul Japoniei militariste, care dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial a edificat o economie superdezvoltata si a implemetat cu succes modelul democratiei parlamentare.

Micii tigri ai Asiei erau alte modele de succes care veneau sa demonstreze ca reteta succesului a fost descoperita si ca ea functioneaza. La fel si Marocul reformist al lui Hassan al ll-lea, Argentina sau Brazilia (in pofida unor derapaje dictatoriale, socotite justificabile prin opozitia fata de extrema stanga subversiva, promovate de Moscova). Deceniile care au trecut au ridicat insa numeroase semne de intrebare. Este discutabil in ce masura democratia autentica depaseste, de fapt, frontierele geografice ale paradigmei in care s-a nascut, de fapt.

Dupa caderea Cortinei de Fier, a parut fireasca optiunea fostilor sateliti ai Moscovei pentru Occident, democratie si economie de piata libera. Tarile Europei rasaritene se raportau la experienta anterioara celui De-al Doilea Razboi Mondial, iar valul de revolte care a zguduit lagarul comunist incepand cu Berlinul sau Budapesta anilor '50 nu au fost doar anticomuniste, ci si prooccidentale. Analizand atent lucrurile, raportarea la istorie (chiar relativ recenta) este uneori inselatoare si nascatoare de iluzii.

Ungaria dualismului austro-ungar (ca sa nu mergem mai adanc in trecutul acestei tari) era, evident, departe de democratie. Finalului conflagratiei i-a urmat amputarea teritoriala de la Versailles, lovitura de stat bolsevica a lui Bela Kuhn, apoi domnia extremei drepte prin regimul amiralului Horty. Dupa 1945 spectrul politic a fost inghitit de populismul comunist, situatie neschimbata pana in 1989. Despre ce experienta democratica vorbim?

La fel in cazul Romaniei, care si-a atins apogeul militar si politic platind o jertfa cumplita in timpul Marelui Razboi - a fost natiunea cu cel mai mare numar de victime raportat la numarul total de mobilizati, din cei peste 800.000 de oameni chemati sub arme in 1916 peste 700.000 fiind ucisi sau raniti in doar doi ani).

Democratia parlamentara de la Bucuresti s-a dovedit suficient de fragila ca sa subcombe relativ repede in fata extremei drepte ("legionarii" antisemiti si nationalisti), a unui rege aventurier si corupt (Carol al ll-lea si "dictatura regala" instalata in 1937) sau a unui militar de cariera lipsit de simt politic ce a tarat tara in alianta cu Germania nazista (regimul generalului Ion Antonescu).

Ambele tari erau puternic agrare in 1945 (cu un procentaj de populatie in mediul rural de 80 la suta in cazul Romaniei si 70 la suta in cazul Ungariei), conservatoare si paternaliste. In Cehosolovacia mai urbanizata si mai industrializata decat statele mentionate mai sus extrema stanga de extractie bolsevica incepuse sa castige teren incet dar sigur, regimul militar din Polonia renascuta din cenusa, nationalist si antisemit, era greu de caracterizat ca fiind o democratie reala.

Asadar invocarea unei experiente democratice anterioare bolsevizarii era mai mult decat relativa, daca nu cumva total nerealista. Miscarile de eliberare de sub tutela Moscovei - poate cu exceptia Cehoslovaciei - au fost mai degraba un cocktail de nationalism renascut, revolta religioasa si frustrari privind un nivel de trai in disolutie decat revendicate explicit de la democratie, parlamentarism si economie de piata.

Revolta ungurilor din '56 a fost tulbure ca orientare (amestec de anticomunism, nationalism si spirit revansard, girat - oarecum straniu - de lideri proveniti din aripa asa-numit reformista a partidului popular unic), Cehoslovacia lui '68 vedea un comunism reformat ca solutie pentru viitor, revolta minerilor din Romania anului '77 a fost pur si simplu o revolta economica, lipsita de viziune ideologica.

"Solidaritatea", sindicatul polonez care avea sa dea cea mai dura lovitura regimului comunist in ansamblul sau, nu doar in Polonia, era de asemenea o amestecatura oarecum bizara de stangism muncitoresc, nationalism si catolicism.

Prea putini dintre cei care urau sincer comunismul, pe liderii promovati de acestia si starea de fapt de dincoace de Cortina de Fier si care au invadat strazile din Budapesta, Praga, Bucuresti sau Sofia in 1989 aveau viziunea clara a parlamentarismului si economiei de piata.

Aceasta directie avea sa fie mai degraba optiunea unei elite conducatoare improvizate decat materializarea unei largi vointe populare. Sondajele de opinie in multe dintre aceste tari - devenite ulterior atat membre in NATO, cat si in UE - demonstreaza o constanta scadere a apetitului integrationist prooccidental, pe masura ce framantarile economice, coruptia politica si pauperizarea unei parti a populatiei s-au facut simtite, iar fostii locuitori ai cenusiului lagar comunist s-au trezit cetateni de rangul al doilea al unei Europe framantate de incertitudini.

Visul unei democratii triumfatoare la nivel global a primit o lovitura severa si prin esecul viziunii unui Mare Orient Democratic nutrit de administratia lui George W. Bush. De la atacarea Irakului lui Saddam Hussein in 2003 la propunerile de discutii/tratative cu talibanii "moderati" din Afganistan in 2008 este un drum care masoara nu o infrangere ideologica, ci o catastrofa politica si militara, care vine sa consacre faptul ca democratia triumfatoare de tip occidental este pur si simplu respinsa ca un implant strain de multe state in varii regiuni ale globului. In aceste conditii, globalizarea pare lipsita de mecanismele/vehiculele de promovare.

Inca din 2001, in "Natiunea virtuala", identificam cel putin trei zone majore de respingere dura a globalizarii. Una este China (inca) aflata sub un regim politic autoritar, dar performanta economic, a doua este Islamul (in variile sale forme, dar toate vadindu-se oarecum incompatibile cu modelul global) si, in fine, o a treia este chiar in interiorul statelor bogate: oropsitii sortii deplansi de "Internationala", care astazi nu mai sunt uniti de o ideologie de tip comunist, dar sunt coagulati de sentimentele "contra".

O a treia directie este aceea a atomizarii, care respinge ambele variante de mai sus. Vehiculul global incearca sa conserve din "vechea" stare de lucruri democratia parlamentara si economia de piata, pe care cauta sa le propage, in varii nuante, la nivel planetar. Adeptii acestui model pentru viitor vad asezarea jucatorilor nationali in blocuri tot mai largi, animate de aceleasi principii si apoi strangerea colaborarii intre aceste blocuri si constituirea de institutii de colaborare de nivel global in domeniul politic, economic si social. Ei sunt cei care invoca faptul ca anumite chestiuni care preocupa umanitatea in ansamblul sau nu pot fi gestionate DE FIECARE STAT IN PARTE, CI DOAR DE TOATE IMPREUNA.

Incalzirea globala, amenintarea unor maladii cu potential de raspandire rapid de tipul gripei aviare sunt doar cateva teme care vin sa alimenteze, concret, asemenea viziuni. Poate sa para rizibil pentru unii, dar inclusiv amenintarea extraterestra atat de vehiculata in popcultura - de la comedii ironice la horror - vine sa atraga atentia asupra unor momente astrale din destinul umanitatii in care SPECIA, IN ANSAMBLUL SAU, trebuie sa stranga randurile pentru a nu fi nimicita.

Filme de tipul celor care il infatiseaza pe presedintele SUA (adesea numit "cel mai puternic om de pe planeta") conducand o escadrila de avioane in lupta cu omuletii ostili si croiti pe o distrugere totala a speciei vin sa atraga atentia ca o asemenea lupta nu este NATIONALA, ci PLANETARA. Amenintarea ca putem fierbe ca niste homari in suc propriu ca urmare a incalzirii globale - indiferent ca suntem japonezi, americani sau polonezi, asiatici, caucazieni sau negri - este genul de amenintare menita sa nasca o CONSTIINTA GLOBALA in dauna celei nationale. Ce poate face statul maghiar, de pilda, impotriva incalzirii globale care ameninta specia cu extinctia?!

Evident, nimic. Apologetii statului-natiune sunt urmasii celor care in secolul al XVlll-lea au creionat triumful burgheziei pe scena istoriei, cred in puterea legii, in drepturile fundamentale ale omului si in raporturi corecte intre state, tesute prin intermediul dreptului international. Dintr-o anumita perspectiva - aceea a globalistilor - ei par "conservatorii" epocii contemporane. Obisnuiti sa inoate in ape mai calme sau mai agitate, mai limpezi sau namoloase, de o istorie de o suta cincizeci de ani, ei nu incearca sa promoveze - uneori agresiv - ideologii comune, ci doar valori comune.

Pot colabora sau macar suporta existenta unor regimuri extrem de diferite ideologic, de tip islamist sau comunist, atata vreme cat acestea nu devin periculoase pentru ei sau pentru aliatii lor strategici. Aceasta viziune incepe sa domine spectrul politic european incepand cu ascensiunea "popularilor", de extractie crestin-democrata, al caror discurs este traditionalist, face apologia valorilor clasice - familie, bucatarie, patrie, biserica - si cauta sa realizeze o ingemanare cu vechia putere simbolica a religiei.

Ea a fost potentata de succesivele crize economice si sociale (migratia masiva) care au renascut vechea spaima de "strainul invadator" si au redus apetitul integrationist la nivelul Uniunii Europene. Acest model este oarecum mai comod si pentru regimurile nondemocratice din America Latina, Asia sau Africa, pentru ca este fidel modelului international al neintervetionismului in treburile interne, chiar daca aceste "treburi interne" inseamna sa-ti terorizezi proprii cetateni (Venezuela sau Coreea de Sud) sau sa dezgropi practici medievale (unele regimuri islamiste sau africane).

Ceea ce numeam a treia directie - atomizarea - nu este propriu-zis un model, spre deosebire de celelalte doua: este mai degraba o reactie naturala la esecul/slabiciunile acestora. Aici apare adevaratul loc de desfasurare a "jucatorilor singuratici" pe scena puterii, gata oricand sa umple orice arena lasata goala de cei traditionali. Modernii mercenari sunt gata sa ofere garantii de securitate acolo unde puterea militara slabeste sau este anihilata in urma conflictelor.

Sectele sunt gata sa preia mesajele "spirituale" acolo unde biserica/bisericile dominante pierd teren, iar ideologiile si vehiculele acestora (partidele si gruparile politice) sunt in declin, acaparand zone de putere simbolica. Marile companii sau crima organizata inghit sectoare din economie pe care statul nu mai este capabil sa le administreze in mod onest sau pur si simplu le scapa de sub controlul legal, cucerind teritorii intinse din puterea economica.

Calea atomizarii a fost mai degraba perceputa ca sentiment de publicul larg decat sistematizata ca ideologie/sistem. Este viziunea din "Mad Max" - puterea traditionala este anihilata in urma unui neclar conflict planetar, iar bandele cu alura medievala - dar folosind automobilul modern - bantuie in voie si isi disputa teritoriile. O asemenea stare de lucruri nu este urmasa directa a anarhiei visate de intelectualii de extrema stanga in secolul al XIX-lea.

Dimpotriva, este o dictatura a jucatorilor singuratici, de tip medieval. Scriam mai sus ca aceasta directie este formata mai ales din esecul primelor doua - ca si de confruntarea subterana dintre acestea. Dar, in acelasi timp, este hranita, indirect, si de anumite componente ale vehiculelor acestora. Modelul statului-natiune admite faptul ca o mai larga autonomie locala - in interiorul frontierelor nationale - este necesara. Aceasta autonomie este un fapt in cele mai multe state ale Uniunii Europene.

Se promoveaza autonomia pe criterii geografice, dar si pe criterii culturale si chiar etnice/lingvistice. Insa nimeni nu spune cum va reactiona corpul social la posibile upgradari viitoare ale acestui model care, indiscutabil, slabeste forta si coeziunea puterii centrale, pe toate cele trei paliere: militar, economic, simbolic.

Modelul globalist presupune o inerenta trecere - de preferinta cat mai rapida - prin destructurarea suporturilor traditionale ale puterii: ce se va intampla daca o atare stare de fapt devine cronica pe termen mediu si lung?! Forta jucatorilor singuratici este suficient de mare pentru a profita - adesea inconstient, nu neaparat programatic - de orice cutremur care disloca jucatori traditionali sau parti ale acestora.

Deocamdata acest "model" al atomizarii a fost vizibil in anumite state din Africa postcoloniala, pe fondul disolutiei fragilelor autoritati de stat in momentele fierbinti. A fost vizibil in anumite perioade si in fosta Yugoslavie, unde grupari paramilitare si lideri improvizati au inceput sa controleze rapid sectoare intregi ale vietii publice din proaspetele entitati statale nascute/renascute in urma dezmembrarii tarii. Pana la urma nici globalistii optimisti si nici adeptii neoliberali ai statului minimal nu au reusit sa explice coerent CINE si CUM va conduce un joc lipsit de arbitru si cu reguli extrem de neclare (cel putin deocamdata).

Cine si cum va ingradi posibilele abuzuri ale celor puternici in dauna celor slabi, cum se va mentine ordinea sociala in absenta unui set de reguli consimtite numite Constitutie? Probabil ca viitorul imediat apropiat - adica urmatoarele decenii - va conserva TOATE aceste trei directii de evolutie, in varii nuante, proportii si efecte in functie de trendurile din economie si politica si de locatie geografica. Spatiul asiatic va conserva fara indoiala un stat puternic, mai ales ca popoare ca cel chinez sau cel japonez au o accentuata vocatie nationala.

Este greu de crezut ca Rusia va renunta la tendinta de hegemonie macar regionala, insa pivotul pe care isi va construi puterea in viitorul imediat va fi tot statul-natiune. Uniunea Europeana va ramane "poligonul" de incercare a variantei national/transnational - "integrationism temperat - chiar daca Tratatul Constitutional si criza economica vor goli de combustibil macar partial rezervoarele extinderii in exterior si a reformelor in interior.

America ramane prizoniera propriei vocatii de hegemon mondial si va trebui sa gaseasca o cheie mai potrivita pentru poarta Orientului Apropiat decat aceea rupta in zavor in timpul administratiei Bush jr. Africa - pana la urma zona cu cel mai mare dinamism al natalitatii - isi va continua degringolada postcoloniala, prinsa intre amestecul unor natiuni puternice (China, Franta, Regatul Unit, Israel, SUA) si propriile-i conflicte de natura etnica si economica.

"Cazanul vrajitoarelor" care este Caucazul poate deveni o Flandra a secolului al XXl-lea - imensele sale resurse energetice o fac principala tinta economica pentru toti marii jucatori pe scena puterii. Acolo, dupa destramarea Uniunii Sovietice, putem spune ca avem de-a face cu national-tribalismul, o forma suis generis de guvernare intr-un amalgam etnic, confesional si cultural.

Rolul jucatorilor singuratici va creste implacabil si pe masura ce acest fenomen se face simtit apare si reactia contrara, a statului care doreste sa-si mentina parghiile de putere.