Mutatiile puterii. Puterea simbolica

De la samanul tribal la stufosul si sofisticatul cler al Egiptului antic sau al Imperiului babilonian au trebuit sa treaca mii de ani in evolutia umanitatii, insa mecanismul care a nascut sistemul de credinte religioase a ramas acelasi: convingerea profunda si fara tagada a unanimitatii oamenilor inzestrati cu constiinta de sine ca dincolo de noi exista "altceva" indefinit si ca acel altceva poate fi cunoscut/explicat prin intermediul unor persoane care prin vocatie si pregatire pot avea o relatie privilegiata cu divinitatea fata de ceilalti muritori.

Ceea ce confera acestor persoane putere simbolica in raport cu persoanele care impartasesc aceeasi credinta (nu neaparat cu celelalte - tocmai de aceea nu a existat in istorie un "monopol" al puterii simbolice, la fel cum nu a existat unul al puterii economice sau ale celei militare).

Toate marile religii - care sistematizeaza credintele intr-un set etic si moral si intr-o gnoseologie si ontologie coerente, dezvoltand si partea ritualistica aferenta - se nasc in Orientul Apropiat. Aproape toata puterea simbolica a lumii se trage dintr-o zona care, geografic vorbind, nu reprezinta nici 10 la suta din suprafata uscatului Globului. Aici apar zoroastrismul, buddhismul, hinduismul, iudaismul, crestinismul, islamul.

Ceva - deocamdata insuficient inteles/explicat de cercetatori - se "intampla" in jurul anului 500 i.C. puterea simbolica apare dintr-o data matura si in plina forta si constiinta de sine in toata lumea cunoscuta. In nordul si in centrul Europei, din insulele britanice si pana pe cursul inferior al Dunarii, civilizatia celtica isi atinge apogeul (este vorba de perioada numita "a doua epoca a fierului" sau "La Tenne").

Clerul druidic este suficient de puternic pentru a fi primul la masa puterii. Druizii - pregatirea unui asemena preot dura peste doua decenii, iar scrierea era interzisa pentru a nu exista riscul unei "scurgeri de informatii" - conduceau efectiv societatea celtica, regii - mai mult un soi de sefi de clanuri - fiind chemati doar sa materializeze vointa exprimata de zei prin intermediul celor alesi.

O religie asemanatoare se practica in Dacia. In Persia apare zoroastrismul, sub Darius I (521-485 i.C.). In India apare buddhismul, o reforma ampla a hinduismului deja existent de secole. Confucianismul se dezvolta in China, iar in spatiul grecesc apar filozofii ionici si urmeaza "secolul lui Pericle" in Atena.

In Iudeea se reconstruieste Templul ("al doilea Templu") in anul 512 i.C., dupa ce evreii fusesera eliberati din captivitatea babiloniana prin decretul persilor (Edictul lui Cyrus l). Ezra si Nehemia procedeaza la o ampla reconfigurare religioasa si pun bazele legii mozaice.

Cu putina vreme inainte de dizolvarea sa definitiva, imperiul babilonian isi recastigase o parte a vechii sale straluciri prin Nabucodonosor al II-lea (605-562 i.C.), rege care construise si Marele Templu al zeului Marduk, intr-o tentativa de monoteism (constructie care va intra in istorie sub numele de "Turnul Babel", prin intermediul Vechiului Testament).

Roma cunoaste perioada "celor 12 table" (codificarea dreptului in vigoare printr-o sinteza care in forma si fond este mult superioara "Codului lui Hammurabi" summerian, primul cod de legi cunoscut al istoriei). Civilizatia romana este singura care pare sa prefere etica moralei si sa dezvolte o putere simbolica legata mai degraba de prima decat de ultima.

Din acest punct de vedere evident ca nu putem vorbi de o putere laica, dar gasim aici toate semintele viitoarei laicitati occidentale. Mergand pe aceasta cale unica, romanii vor sfarsi prin a produce un Drept care este si astazi studiat in universitati, ca o adevarata piatra de temelie a legilor. In toate vechile scrieri descoperim o infruntare intre puterea simbolica, deja maturizata, asa cum aratam mai sus, si puterea militara, net dominanta pana in acel moment.

Evreii isi reafirma identitatea reconstruind Templul, nu altceva face Nabucodonosor in Babilon. Filozofii ionieni nu doar cauta sa explice lumea, ci analizeaza deseori critic societatea in care traiesc si limitele liderilor care detineau puterea militara (cel mai bun exemplu este Pitagora, care formuleaza viziunea unei ALTE societati cu un mileniu si jumatate inaintea lui Thomas Morus).

Etica si morala vin sa cenzureze puterea laica, clerul - purtator al puterii simbolice - se separa tot mai net de razboinici - puterea militara. Sacerdotiul nu doar ca se desparte mai net de regalitate si chiar tinde sa se delimiteze critic de acesta - pilda regelui Ahab din Vechiul Testament - dar incepe sa domine puterea militara, care isi pierde semnificatia in absenta girului divin.

O infrangere militara este atribuita dezigratiei zeilor, o victorie nu este urmarea vitejiei soldatilor, ci rezultatul firesc al bunavointei divine. Bunavointa care uneori se cumpara - clerul devine bogat pretutindeni, muscand prin urmare si din puterea economica - alteori este chiar un instrument de teroare: zone intinse consacra ritualuri sangeroase, implicand sacrificii umane (in America de Sud vor ramane asa pana la cucerirea portughezo/spaniola).

Prin ascensiunea Imperiului Roman, puterea simbolica din raza acestuia de cucerire primeste o grea lovitura - la fel ca si aceea militara si economica, de altfel. Gestionind el insusi o putere simbolica de tip etic si mai putin religios, Imperiul nu intelege mentalitatea cuceritilor, chiar daca se dovedeste in cele mai multe cazuri tolerant cu credintele celorlalti.

Singura putere simbolica ce supravietuieste relativ intacta - prin rabinismul fariseic - este aceea iudaica, ce a putut fi raspandita in lume odata cu daramarea ultimului Templu si risipirea poporului evreu pe cuprinsul Imperiului. Abia crestinismul filtrat de Sfantul Pavel si de lumea elenica - care il scoate din spatiul ingust al etnicitatii/ iudaismului si ii consacra dimensiunea universala - puterea simbolica isi regaseste un vehicul semnificativ.

In anul 313 Imparatul roman Constantin se converteste la crestinism, iar in anul 325 are loc la Niceea conciliul care va structura aceasta religie in tiparele ei actuale (Crezul). In 381 are loc primul conciliu de la Constantinopol (in anul 330 acest oras devine capitala Imperiului de Rasarit- Bizantul, in vreme ce in 379 pe tron urca Theodosiu I), iar victoria finala este obtinuta prin proclamarea crestinismului "ortodox" ca religie de stat, in anul 391.

Patriarhul Teofil, seful bisericii de la acea vreme, ordona incendierea a ceea ce mai ramasese din biblioteca de la Alexandria dupa semidistrugerea acesteia de catre romani patru secole inainte. Seminificatia acestui gest este amplu: noua putere simbolica este combativa, hotarata sa-si apere teritoriul spiritual cu maxima fermitate si marcheaza hotarul dintre "vechea cunoastere" (blamabila in intregul sau) si "noua cunoastere" (dogma bisericeasca).

Ramasitele ereziilor sunt combatute cu ferocitate, vechile culte interzise sub pedeapsa cu moartea - nimeni nu mai procedase asa in istorie - pactul intre puterea militara a imparatilor bizantini si aceea religioasa fiind pecetluit prin cladirea Sfintei Sofia, cea mai impozanta constructie a noii religii. Mai peste tot - inclusiv in Apus dupa Carol cel Mare - convertirea se produce mai mult cu sabia decat cu Biblia.

Peste trei secole, Profetul avea sa nasca cea de-a treia religie monteista a lumii si, prin urmare, un nou vehicul simbolic.

Marile confruntari din istorie vor avea de acum inainte o inevitabila incarcatura religioasa, de la batalia de la Poitiers care ii opreste pe arabi la Pirinei si pana o mie de ani mai tarziu, cand pacea westfalica va pune capat Razboiului de treizeci de ani, ultimul si cel mai devastator episod al luptei dintre reforma si contrareforma in sanul lumii catolice.

Atat puterea militara, cat si cea economica, chiar, nu mai par a exista in sine si pentru sine: ele se erijeaza in portparola puterii socotite de ultima expresie, aceea simbolica/religioasa. Dar nici puterea simbolica/religioasa nu poate fi un actor in sine. Stim deja cum papalitatea a cautat mereu o alianta militara, pe care a gasit-o initial in francii salieni, apoi in Carol cel Mare.

Daca Bizantul incepe sa gafaie sub loviturile succesive ale turcilor selgiucizi, vestul preia initiativa, mai ales dupa Marea Schisma ce separa "ortodoxia" de "catolicism", in anul 1054. Conciliul de la Roma din anul 1059 - imediat dupa schisma - interzice categoric investitura laica a clerului (papalitatea este hotarata sa se delimiteze net de puterea militara si sa nu accepte in nicio privinta intaietatea acesteia).

Imperiul roman de neam germanic, prin Otto I, intra deja in conflict cu aceasta viziune, insa in 1077 Henric al lV-lea este obligat sa faca "pelerinajul de la Canossa". Concordatul de la Worms duce la desfiintarea bisericii lui Otto si consacra pentru moment victoria Romei.

Cruciadele sufla vant in panzele puterii simbolice, insa in 1291 se pierde ultimul teritoriu din Orient, Sfantul Ioan din Accra. In aceeasi perioada erezia catara a provocat riposta de o duritate fara precedent: sudul provensal este trecut prin foc si sabie si cucerit ca un spatiu pagan.

Ia nastere Inchizitia, incredintata Ordinului Dominican, care va inflori mai ales in Spania ultracatolica si va arunca o umbra urata pe obrazul Bisericii Apostolice. In vreme ce Reforma isi porneste lunga sa lupta pentru existenta, papalitatea castiga noi teritorii, in Lumea Noua.

Prin bula "Romanus Pontifex", din 1455, Portugalia primise un soi de monopol al extinderii peste mari, iar in 1482 corabiile sale ajung deja pe Coasta de Aur ("El mina"). In 1492 incep cele trei calatorii ale lui Columb in America. Sub arbitrajul Vaticanului, asa cum aratam in subcapitoul anterior, Spania si Portugalia isi impart Lumea Noua in 1494, printr-un tratat.

Marea Epidemie de Ciuma (1347-1381) a fost o catastrofa fara precedent in istoria cunoscuta si a schimbat totul. Puterea militara a fost crunt lovita prin disparitia in masa a corpului profesionist al cavalerilor si mercenarilor. Pregatirea unui asemenea combatant incepea in copilarie si dura un deceniu.

Armatele nu au mai putut fi refacute usor dupa plaga. Puterea economica a fost deasemenea reconfigurata dupa epidemie. Pretul proprietatii funciare si cuantumul dijmelor s-au prabusit ca urmare a diminuarii fara precedent a populatiei/fortei de munca.

S-a accelerat trecerea de la economia schimburilor la aceea financiara. Dar cea mai dura lovitura a primit-o puterea simbolica, mai precis Biserica s-a pretins atotputernica: ea se dovedise complet incapabila sa faca ceva impotriva nenorocirii.

Ceea ce urma sa alimenteze discursul despre pacatele institutiei ca atare, care dintr-un paravan divin devenise un motiv de pedeapsa a lui Dumnezeu. Numai ca " noua erezie" care se naste si va sfarsi prin a cuprinde tot centrul si nordul Europei, provocand doua secole de confruntari, nu este una centralizata. Ea este slaba din start din acest punct de vedere.

Dornica de afirmare si vazand in "papistasi" principalul inamic, nu ezita sa se arunce in bratele puterii militare, adica a celei laice. Aici se prepara cocktailul care va provoca cea mai ampla mutatie a puterii simbolice din toate timpurile: inlocuirea puterii simbolice religioase cu un vehicul nou - statul-natiune si noua lui mitologie: etnicitate, geografie, istorie.

In Anglia sau in Olanda - puteri militare si economice - statul inghite pur si simplu biserica (anglicana in primul caz, calvinista in al doilea). In Franta lupta intre catolici si hughenoti se va transforma treptat intr-o lupta intre familia de Valois si familia de Guise (sefii "Ligii catolice").

Lupta dintre catolici si protestanti va deveni repede si o lupta intre Sudul catolic si Nordul protestant. Odata cu Pacea de la Pirinei, din 1659, Spania pierde definitiv statutul de mare putere, iar Franta devine putere dominanta si hegemonica in Europa.

Dar incepand cu 1715, moartea lui Ludovic al XlV-lea, in Franta incepe sa se coaca la foc mic viitoarea revolutie. Pana in secolul al XVlll-lea vehiculul puterii simbolice fusese sistemul de credinte si convingeri religioase. Puterea militara se revendica si era girata tot de acesta.

Nu era de imaginat un altul. De ce se schimba ceea ce nu a fost schimbat milenii de istorie? Revolutia industriala inaugureaza epoca stiintei si cercetarea stiintifica explodeaza peste tot in lume. Dogmele bisericesti sunt aruncate in aer in mai putin de un secol.

Par redundante, caraghioase chiar, citite prin lentila unei credinte in atotputernicia stiintei empirice. Burghezia este departe de a fi laica - dar este mult mai putin religioasa decat predecesoarea sa, aristocratia. Nu doreste disparitia bisericii, dar nici nu accepta tutela acesteia, macar din punct de vedere etic.

Biserica isi pierde la inceput privilegiul de a imparti justitia cu bratul secular, apoi orice capacitate din a interveni in decizia laica. Statul-natiune urca pe piedestralul pe care Biserica il parasise fara voie. Crestinii nu mai sunt "turma lui Dumnezeu", sau nici macar supusii vreunui Henric sau Ludovic, ci devin in mod hotarat cetateni francezi, englezi, olandezi, spanioli.

Statul nu mai este Ludovic al XlV-lea (58) - ultima tentativa a vechii aristocratii de a prelua noua mitologie, de a se urca din mers in acest nou vehicul simbolic - ci sunt starile, sub forma parlamentului in unele state deja, sunt judecatorii numiti pe cai laice, este sistemul fiscal, este armata profesionista compusa din cetateni.

La finele secolului al XVlll-lea, Franta era republica - apoi "imperiu" prin Napoleon - Olanda sau Marea Britanie monarhii constitutionale/parlamentare, in Germania atomizata incepea miscarea "Sturm und Drang" ce avea sa duca la renasterea constiintei de sine si realizarea unitatii in jurul dinamicei si militaroasei Prusii.

Vaticanul aproape ca nu se mai vede in jocul mare al puterii, Bizantul fusese spulberat de turci deja de trei secole, "Noua Roma" - adica Moscova - se desprindea si ea de trecutul habotnic prin Petru cel Mare. Islamul, la randul sau, macar in expresia sa sunnita, cadea odata cu marea putere care-l adusese si in Europa, adica Imperiul Otoman.

China, sub dinastia manciuriana, avea sa piarda toate confuntarile militare cu Rusia si cu puterile occidentale si sa devina, la inceputul secolului al XX-lea, un stat de mana a doua, sfasiat de razboaie civile. Daca o suta de ani mai devreme inca ardeau ruguri in Europa (59), iar savantii erau siliti sa abjure de teama pedepselor - amintirea lui Bruno (60) era inca proaspata - intr-un secol Biserica este complet depasita de situatie.

Puterea militara se dezvolta fara precedent, aceea economica asisderea - alimentata de apogeul colonialismului - iar puterea simbolica devine statul-natiune. Presedinti si monarhi, generali si proprietari nu mai cauta binecuvantarea in ochii incruntati ai vreunui papa sau episcop, ci vorbesc de lege si Constitutie, de natiune si cetateni.

Se schiteaza ideologii, doctrine si "partide". Politica devine puterea simbolica, politica interfereaza, discuta, negociaza si lupta, uneori cu celelalte forme de putere - economica si militara. Nimeni nu mai are voie sa inarmeze cetatenii fara acordul statului, adica a sefului sau politic si al parlamentului.

Noua forma de putere simbolica o subordoneaza total in primul rand pe cea militara. Statul bate moneda, stabileste taxele si, mai ales, este singurul izvor legislativ - deci si puterea economica este sever depedenta de el. Intr-un secol si jumatate, noul vehicul simbolic reuseste sa fie mult mai puternic decat predecesorul sau, cel religios.

Ideologia si tribuna publica inlocuiesc amvonul. Instalarea telegrafului optic, apoi al celui electric, alfabetizarea unui numar tot mai mare de traitori intre frontierele unei tari (accesul la o presa scrisa in dezvoltare rapida), sistemului de tratate internationale care incepe sa schiteze ceea ce se va numi drept international, toate acestea fac lumea tot mai mica din punct de vedere al informatiilor, iar statul tot mai puternic.

Sigur, "epoca ideologiilor" isi produce extremele sale. Tot asa cum biserica a avut nevoie de circa trei sute de ani pentru a se ajunge la momentul 391 d.C., castigand definitiv batalia cu arianismul sau nestorismul, tot asa inca din zorii politicii se itesc ceea ce se vor numi extrema dreapta si extrema stanga.

Stanga se va revendica de la lupta pentru drepturi ale celor necajiti si de la aripa dura a revolutiei franceze - va pastra culoarea rosie ca simbol - in vreme ce dreapta isi va solidifica mai rapid reflexele si va deveni apanajul clasei avute, a burgheziei mijlocii si inalte.

Ambele extreme isi vor gasi tari-gazda, vulnerabilizate de primul razboi mondial - Germania si Rusia - si ambele vor fi sterse din istorie (prima intr-un deceniu, cea de-a doua in patru decenii). Daca puterea simbolica anterioara - de la o treapta in sus de sublimare/devenire a sa - se rafuise definitiv cu alte forme de putere simbolica ce-i amenintau monopoplul, noul vehicul simbolic nu face acelasi lucru.

Odata cu instaurarea legii mozaice, ereziile sunt pedepsite cu moartea, iar idolatria devine cel mai odios delict posibil. Dupa 391, la fel procedeaza Biserica intr-un Bizant in care crestinismul devenise religie de stat, Islamul - desi se rupe intre siiti si sunniti - se dovedeste uneori tolerant cu credintele celorlalti, dar ii numeste, totusi, pagani.

Noul vehicul simbolic este antimonopol prin excelenta. El s-a nascut inclusiv ca o forma de revolta impotriva tendintei Bisericii de a instala un asemenea monopol. Dreptul la indoiala fusese (re)consacrat de Descart. Unde cautam in istorie germenii acestei mutatii? In republicile antice?

Grecii erau, de fapt, un popor profund religios, deloc mai prejos decat competitorii lor din arcul mediteranean, egiptenii sau persanii. Ceea ce intelegau ei prin conceptul de republica era mai apropiat de sinarhia imaginata doua mii de ani mai tarziu de marchizul D'Alveydre decat de o monarhie parlamentara sau de un stat prezidential.

In Republica Romana? Aceasta era un stat militar care consacra privilegii pentru cei bogati si privea sclavagismul ca pe un fapt firesc. Credem ca un asemenea concept de stat modern, care planteaza germenii schimbarii paradigmei simbolice trebuie mai degraba cautate in Evul Mediu: atat in plan religios, cat si in plan politic.

"Monopolul" Bisericii Catolice nu a fost niciodata ferit de atacuri (datorita circumstantelor, ortodoxia a fost, atat in Bizant, cat si in Imperiul Tarist, mult mai obedienta fata de stat). Incepand cu bogomilii, la finele secolului al X-lea si sfarsind cu catarii in tot secolul al Xlll-lea, s-au cautat forme de emancipare DIN INTERIOR.

Putin a lipsit ca si Ordinul Franciscanilor sa nu devina o dizidenta deschisa. Reforma de la Cluny a Sfintului Bernard si dezbaterile din numeroasele concilii nu au incercat decat sa formuleze un raspuns coerent la aceste provocari, fara prea mult succes.

In aceste conditii, dupa Marea Epidemie de Ciuma care a sifonat serios imaginea institutiei bisericesti, protestantismul a reusit sa devina o alternativa la doctrina oficiala si a rupt in doua lumea (pana atunci) catolica. Contrareforma - cu excesele si cruzimile ei - nu a reusit decat sa consfinteasca aceasta stare de lucruri.

In plan politic, semintele mutatiei pot fi gasite in marile miscari sociale din secolul al XlV-lea si al XV-lea, in lupta pentru libertate si emancipare a Tarilor de Jos (viitoarea Olanda), in conflictele dintre papalitate si Sfantul Imperiu Roman de Neam Germanic sau Anglia.

Noua putere economica - revolutia industriala - a fost captata de burghezie, in vreme ce aristocratia a ramas captiva in paradigma agrariana. Aceasta noua putere economica s-a legitimat in plan simbolic prin incurajarea ideologiilor, opuse (sau macar complementare) puterii simbolice a bisericii.

"Revolutia gloriasa" din Anglia, Razboiul de Treizeci de Ani, Razboiul de Independenta a coloniilor nord-americane si Revolutia Franceza au conturat, treptat, mutatia puterii simbolice: de la universalism spre nationalism, de la doctrina credintelor spre ideologia politica, de la aristocratie spre burghezia mica, mijlocie si inalta.

Initial, noua putere simbolica a fost profund faramitata intre constelatiile de dreapta, stanga sau centru (terminologie - "stanga"/"dreapta" - consacrata in parlamentul englez, dupa asezarea in sala si valabila pana astazi). Intr-un fel, ne aduce aminte de fierberea din sanul bisericii crestine pana la convertirea lui Constantin si consacrarea ca religie de stat in Bizant.

Un parlament era frecvent impartit intre cinci, sase sau mai multe partide politice. Alfabetizarea in masa si dreptul de vot au transformat o masa altadata inerta din punct de vedere politic in factori activi. La jumatatea secolului al XX-lea aveau cu 70 la suta mai multi cetateni drept de vot decat in urma cu un secol doar (adolescenti, femei, delincventi care nu isi pierdusera drepturile civile, etc).

Aceasta mutatie nu a condus la o faramitare si mai mare a spectrului politic, ci, dimpotriva, la concentrarea acestuia. La ora actuala, mai exista doar trei curente politice majore, cu nuantele de rigoare. Toate acestea trei consacra, dincolo de ideologie, un crez in valori comune: drepturile omului, parlamentarism si pluripartitism, egalitate in fata legii, etc.

Noua putere simbolica nu a inlaturat-o complet pe cea "veche" - era imposibil. Credintele religioase nu sunt doar mult mai "vechi" pe scara istoriei/evolutiei umane, ele, asa cum scriam, deriva intr-un mod de a fi, din modul in care este intrinsec construita fiinta umana.

Doctrinele politice sunt doar convingeri, perisabile in timp si mult mai dependente de ecosistemul social si paradigmatic in care functioneaza. In doar trei secole de existenta, asa cum vom vedea, ele par a-si fi epuizat simtitor forta si mesajul. Nu intamplator atat comunismul cat si fascismul s-au dovedit dusmani neimpacati ai religiilor - pretextul ca "religia este opiumul popoarelor" a fost folosita in lupta pentru afirmarea noilor puteri simbolice.

Comunismul a desfiintat in cea mai mare masura proprietatea privata, deci a subordonat complet puterea economica si a politizat total fortele militare - a inghitit, cu alte cuvinte, si puterea militara. Din Antichitate nimeni nu detinuse atata putere cum o facea, in vremurile "bune", un dictator ca Stalin.

Fascismul, mai ales in Germania, a tins sa faca acelasi lucru. Al Doilea Razboi Mondial care s-a incheiat cu infrangerea celui de-al treilea Reich a stopat procesul si a redat democratia poporului german.

###

Puterea simbolica este cea mai "veche" forma de putere cunoscuta, inca din vremea in care puterea economica sau cea militara nu existau nici macar in forma lor embrionara.

Puterea simbolica si-a adaugat mai intotdeauna o forma de putere economica si rareori una militara. Puterea militara a subordonat puterea simbolica la fel de rar - Imperiul Roman ar fi un exemplu, desi nici acolo subordonarea nu s-a produs intr-o forma completa.

In general puterea militara a cautat legitimitate la puterea simbolica - convertirea lui Constantin cel Mare (313 d.C.) sau imbracarea in straiele jihad-ului a expansiunii militare a puterii arabe incepand cu secolul al Vll-lea de catre Profet.

Puterea simbolica, mai ales in spatiul crestin, a primit o serie de lovituri incepand cu Marea Epidemie de Ciuma din secolul al XlV-lea, lovituri cu aparitia, incepand cu Revolutia Franceza, a statelor-natiuni si a laicitatii pronuntate.

Puterea militara - reprezentata la inceput de aristocratie - a tins in spatii largi sa subordoneze complet puterea simbolica, mai ales rupand-o de "centrul" sau vital, Vaticanul. pe de-o parte, si deposedand-o de cea mai mare parte a puterii economice, prin secularizari latifundiare.

Tezele lui Martin Luther - inceputul a ceea ce se va numi ""Reforma" - dau semnalul: Anglia, Tarile de Jos, o parte a vastului spatiu german (inclusiv Austria), partial Franta, monarhiile nordice, toate imbratiseaza noua credinta, lovind in papalitate si in aliatul principal al acesteia, Spania (plus Portugalia).

Noua paradigma este preluata apoi de burghezie, pe masura ce monarhiile absolute incep sa esueze (moartea lui Ludovic al XlV-lea al Frantei, la inceputul secolului al XVlll-lea, dupa ce Carol I al Angliei fusese decapitat si "Revolutia Glorioasa" castigase in Albion, poate fi socotit un moment de hotar in debutul drumului care avea sa culmineze cu Revolutia Franceza).

Statele Unite ale Americii sunt un prim exemplu de stat fondat din temelii dupa "noile principii" si devin un model pentru spiritul "revolutionar" din Europa.

Exceptie face Rusia - Petru cel Mare modernizeaza vastul Imperiu care devenise fostul cnezat de Kiev in doua secole, dar si consacra modelul unei tiranii absolute: aici explozia se va produce mult mai tarziu si va imbraca haina bolsevismului, vag revendicat de la modelul Revolutiei franceze, in extremele acesteia.

Noua putere simbolica, de asta data doctrinara/ideologica, va sfarsi, intr-un secol, sa subordoneze cvasicomplet celelalte doua forme de putere: cea militara si cea economica.

Doar "statul", prin parlament/guvern au putere de a legifera, deci de a crea privilegii economice sau de a le amputa, revendicandu-se de la abstracta notiune de bine public. Doar statul, prin reprezentantii sau legitimi, poate declara razboi sau intretine armate.

Vechea putere simbolica - credintele religioase - continua insa sa coexiste cu noua forma de putere si, asa cum vom vedea, finele secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXl-lea poate sa ii aduca o mult-asteptata revansa, pe fondul disolutiei celei de-a doua, indreptand afirmatia mult citata a lui Andre Malraux - secolul in care tocmai am intrat va fi (mai) religios sau nu va fi deloc.