Satele maramuresene din Romania, o capsula culturala a timpului

Luni, 16 Iulie 2007, ora 11:17
3944 citiri

SEATTLE TIMES (SUA), 16 iulie 2007 - Vadu Izei, Romania. La patruzeci de mile distanta fata de magazinele in care se vand celulare si bikini pe strada Bucuresti din orasul minier Baia Mare, Maria Stan sta in fata casei ei pe o strada plina de praf din comuna Sapanta rasucind un fus ca si cand ar toarce un ghem de bumbac in locul lanii de la oaia proaspat tunsa.

Dumitru Pop, un cioplitor in lemn, daltuieste cruci de mormant din blocuri de stejar, cu imagini ale vecinilor decedati, asa cum si-i aminteste - band, dansand sau cantand.

Gheorghe Rednic, un cioban, face branza covasind lapte la foc deschis, in munte, unde isi petrece verile manand turmele satului.
Aceasta este viata din Maramures, un colt ascuns din Transilvania, cunoscut prin abundenta lemnului, a satelor cu biserici medievale din lemn si case din barne, cu porti sculptate.

Romanii vorbesc despre cel mai apropiat oras, Sighetu Maramatiei, la granita cu Ucraina, unde se vinde gazul cu jumatate de pret si sunt tigari ieftine. Pe calatori ii aduce aici mai ales dorinta de a-si face o idee despre viata taranului european, conservata nu in sate muzeu construite pentru turism ci in localitati reale, unde oamenii depind unii de altii, pentru marea majoritate a lucrurilor de mancat, de imbracat, de folosit.

Izolat chiar si astazi, prin munti, Maramuresul a fost ferit de invaziile romane si turcesti. Traditiile religioase, hrana si imbracamintea, care au disparut peste tot, aici se pastreaza. Nici comunistii n-au reusit cu planul de "sistematizare" sa demoleze satele si sa planteze oamenii in centre "agro-industriale".

Gazduirea strainilor in casele localnicilor era interzisa pe vremea dictatorului Nicolae Ceausescu, dar acum familiile isi intampina vizitatorii ca facand parte din programul de agroturism, menit sa pastreze cultura locala.

Gazdele promit mancare gatita in casa, camere dragute si pahare fara fund pentru tuica de prune sau de mere facuta in casa. Tot ce trebuie sa faci este sa vii aici, astazi e mai usor decat le-a fost romanilor sau turcilor, renuntand eventual la tentatia unui tur Dracula cu autobuzul.

Mamaliga si tuica de prune

Cu Nicolae Prisacaru, un ghid local, pe care l-am angajat pentru cateva zile, ne-au luat doua ore sa parcurgem cele 40 de mile de la gara feroviara din Baia Mare peste o trecere serpuitoare montana, prin paduri de brad. Cand am ajuns pe celalalt versant, ni se parea ca pasim inr-un film in care actorii erau imbracati in costume de epoca - cu singura deosebire ca era viata reala.

Femei cu fuste pana la genunchi, jambiere, sosete groase si incaltari de pasla cu talpa de cauciuc faceau autostopul in lungul strazii pline de praf. Barbati purtand palariute de pai numite "clopuri", asemeni unor boluri de supa rasturnate, treceau in carute cu coviltir trase de cai si incarcate cu busteni, cu animale sau cu oameni.

Era aproape 10 seara cand Prisacaru ne-a lasat, pe sotul meu Tom si pe mine, la prima noastra gazda din Vadu Izei, un sat cu case acoperite cu stuf, intr-o vale, la cateva mile de granita cu Ucraina. Gazda noastra, Ioan Borlean, un pictor de icoane pe sticla, si sotia sa, Ioana, ne asteptau cu masa intr-o casa veche, de lemn, cu multe coridoare, pe care ei au refacut-o impreuna cu familia, langa rau.

Am stat de vorba cu ceilalti oaspeti, o familie din Elvetia aflata in vacanta, impreuna cu mama lor, care se nascuse in Romania.
Mai intai a venit tuica de prune; apoi un vin rose si o supa de legume gatita in casa. Felul principal era un bulz aburind de mamaliga traditionala, cu branza de oi si carnati. Desertul era o prajitura de vis cu crema.

Ca majoritatea lucrurilor din Romania, gazduirea in Maramures se negociaza. Noi am platit fiecare 34 dolari pe noapte, inclusiv micul dejun si masa de seara, pentru o camera la nivelul al doilea cu mobilier din brad. Paturi de lana, vopsite in rosu stralucitor si verde, acopereau paturile iar camerele de baie erau noi. Eram sceptica in legatura cu sistemul de incalzire - o soba de teracota la primul nivel - dar ajutoarele o alimentau dimineata si seara iar camerele se incalzeau.

Familia Borlean nu prea vorbea engleza, dar am reusit sa comunicam prin gesturi, sunete, un pic de italiana si franceza.

In vizita la un cioban

Autobuzele nu circula prea des intre comune, dar angajarea unui ghid vorbitor de engleza cu autoturism este un lux accesibil. Prisacaru este un designer de mobila care a devenit ghid dupa ce si-a pierdut serviciul la o fabrica de stat. Acum era platit cu echivalentul a 34 dolari SUA pe zi, plus cheltuieli de deplasare - in total 110 dolari pentru doua zile, negocierea luand in calcul inchirierea masinii la 65 dolari pe zi, plus asigurarea si combustibilul.

I-am spus lui Prisacaru ca eram mai interesati de viata satului decat de biserici si de muzee, astfel incat in prima dimineata ne-am dus, o jumatate de ora sau asa, la fostul centru de extragere a sarii Ocna Sugatag, unde ne-am amestecat cu localnicii la un saptamanal targ de animale.

Femei cu naframe negre sau inflorate soseau cu sotii si fiii lor in carute trase de cai. Fiecare isi stabilea locul intr-o arie organizata pe sectiuni, pentru oi, pentru porci si pentru cai, precum si unele pentru mobilier de dormitor sau pentru imbracaminte second hand.Nu era inca ora 10 a.m., dar atmosfera mirosea a carnati prajiti. Barbatii stateau la mese band bere si jucand carti.
Primavara este anotimpul cand ciobanii urca cu turmele la munte, asa ca, atunci cand eu am spus ca as vrea sa vad cum se face branza, Prisacaru ne-a condus pe o carare, printr-o pajiste punctata de sire de fan, ca niste ciuperci gigantice.

Am urcat un deal, unde am vazut o coliba de lemn, oale si cratiti atarnand in crengile unui copac. Acolo l-am intalnit pe Gheorghe Rednic, in varsta de 57 ani, care era cioban de la varsta de 12 ani. El si ajutoarele lui isi petrec verile manand o turma de 300 oi apartinand mai multor familii. Ei mulg manual de trei ori pe zi oile, apoi fac branza - 88 livre pe zi - inchegand laptele intr-o oala de metal, de-asupra focului.

Branza este dusa la oras intr-o caruta si vanduta de femei in piete, cu 80 centi o livra. Rednic imparte banii in raport cu numarul oilor pe care le are fiecare familie si dupa estimarea cantitatii de lapte pe care el se asteapta s-o produca oile, judecand dupa cat au dat la prima mulsoare din primavara.

La cateva mile departare, in satul Sarbi, Gheorghe Opris are o moara de apa din lemn unde satenii isi spala rufele si Opris macina boabe, bate ovazul si distileaza tuica de prune. Afacerile nu mai merg la fel de bine ca altadata, spune el. Multi oameni au acum masini de spalat electrice si din China vin cereale mai ieftine.

Opris isi suplimenteaza veniturile confectionand scarite mici din lemn de prun si inserandu-le, ca pe un fel de catarg, in sticlele cu tuica de prune pe care le vinde turistilor. Nevasta lui toarce lana pentru pieptare si pentru paturi de casa.
Sotii au doi fii care traiesc in Spania si in Statele Unite, asa ca sansele sunt ca moara de apa sa se inchida cand Opris iese la pensie.

Afacerile mergeau candva bine "era ca intr-o a doua America", ne spunea el la un pahar de tuica si la o placinta de casa, cu caise.

Dar, ca pretutindeni, lucrurile se schimba chiar si aici in Maramures.

Traditii religioase

Traditia constructiilor din lemn a devenit arta pe la mijlocul secolului al 14-lea, cand conducatorii maghiari au interzis crestinilor romani ortodocsi construirea de biserici durabile din piatra.

Tamplarii au utilizat stejar in locul pietrei, pentru a construi structuri svelte, cu turle ascutite si interioare pictate cu scene religioase. Opt dintre vechile biserici sunt situri UNESCO.

Majoritatea pot fi vizitate cautandu-l pe detinatorul cheilor din fiecare localitate, sotia preotului, adesea, sau unul dintre ajutoarele de la biserica.

Cum numarul enoriasilor a crescut, satenii au revenit la constructiile de piatra si majoritatea celor care-si construiesc case noi acum, folosesc materiale moderne.

"Treptat, vechile case din lemn dispar," ne spune Prisacaru. Unele au fost vandute la pretul lemnului. Cateva au fost duse in Franta si restaurate ca locuinte de tara.

Schimbarile sunt vizibile in sat la Botiza, unde ne-am petrecut urmatoarele doua zile, in casa lui George Iurca, un ghid local pentru ascensiuni montane, si a sotiei lui, Mirela, medicul comunei.

Spre viitor

Acum optsprezece ani, existau numai doua autoturisme (unul era al preotului) si un singur televizor color (tot al preotului) in Botiza, un sat cu aproximativ 3.000 locuitori, cunoscut pentru ca de pe munte se poate vedea Ucraina si pentru biserica din lemn de pe deal.

Botiza nu are deocamdata liceu, dar carutele cu cai isi impart drumul cu o sumedenie de autoturisme. Pare ca fiecare casa are antena de satelit si telefon celular. Noile constructii de case iau amploare pentru ca localnicii muncesc in Europa de vest si se intorc sa-si investeasca castigul in case noi si in case de oaspeti.

"In curand," prevede Iurca, tara lemnului "va deveni tara betonului si a asbestului."

Deocamdata, totusi, viata ramane simpla si satenii - prietenosi cu strainii. Viata sociala se centreaza pe biserica si fiecare merge duminica la slujba care dureaza doua ore sau mai mult. Batranii sosesc primii, barbatii sunt imbracati cu pieptare din lana si pe cap au palarii de fetru; femeile poarta fuste negre pana la genunchi, naframe negre si pieptare din lana sau piele. Mai moderne, femeile tinere vin in fuste crete scurte, cu flori, netraditionale jachete stramte si baticuri inflorate.

Am urmarit intr-o dupa amiaza vreo suta de oameni la o inmormantare care a inceput cu o procesiune pe strada si s-a terminat cu o sarbatoare la primarie.

Femeile au adus de acasa duzini de colaci impletiti. Trei preoti au efectuat serviciul, divin care a fost scurt si plin de cantari. Apoi au coborat cu totii la primarie unde erau pregatite mese lungi cu placinte si cu sticle de plastic cu bautura portocalie.

"Familia," mi-a spus o femeie ducand mana la gura, ne invita si pe noi la masa.

Barbatii si femeile stateau separat, ca la biserica. Toti erau in picioare cand trio-ul preotesc a binecuvantat painea si fiecare barbat a pus mana pe umarul celui din fata lui.

Nu era pentru prima data cand eu nu intelegeam ce se intampla.

Face parte din misterul Maramuresului. Pentru un calator multumit si numai pentru ca a fost inclus, nu poate fi ceva mai bun.

<b>Bloombiz</b>

(Sursa: <a href=http://rador.srr.ro/ target=_blank>Rador</a>)

Cum poate cash flow-ul să facă diferența între succesul și eșecul afacerii tale?
Cum poate cash flow-ul să facă diferența între succesul și eșecul afacerii tale?
În lumea antreprenorială, cash flow-ul (fluxul de numerar) este precum motorul afacerii tale. Există adesea o linie foarte subțire între prosperitate și dificultate financiară. De la...
Cum stau românii la capitolul "sănătate orală"? Iată ce spun studiile
Cum stau românii la capitolul "sănătate orală"? Iată ce spun studiile
Sănătatea orală în România rămâne în continuare o problemă majoră. Cu toate că vedem cabinete stomatologice tot mai frecvent, românii se află în coada Europei când vine vorba de...