The Economist: Silvio Berlusconi, omul care a distrus o tara

Silvio Berlusconi are multe motive de a zambi. In cei 74 de ani de viata, a creat un imperiu media si a devenit cel mai bogat om din Italia. A dominat politica incepand cu 1994 si este cel mai longeviv premier, dupa Mussolini.

A rezistat numeroaselor presiuni din politica. Cu toate acestea, in ciuda succeselor sale personale, a fost un dezastru ca lider national - din trei puncte de vedere, apreciaza The Economist.

Doua dintre acestea sunt binecunoscute. Prima este "Bunga Bunga", petrecerea care a adus premierul in fata justitiei, sub acuzatia ca a platit o minora pentru o partida de sex. Procesul "Rubygate" a degradat nu doar imaginea lui Berlusconi, ci pe a intregii Italii.

Impactul acestui scandal sexual asupra performantelor politice ale lui Berlusconi a fost limitat. Probleme mai mari au fost aduse de scandalurile financiare. Fostul premier a fost implicat de multe ori in procese privind fraude fiscale sau mita. Aparatorii sai sustin ca el nu a fost niciodata condamnat, insa acest lucru nu este adevarat. In mai multe cazuri au fost condamnari, care au fost anulate, uneori chiar Berlusconi schimband legea. Acesta a fost motivul pentru care The Economist a sustinut, in aprilie 2001, ca este inapt sa conduca Italia.

Nu a fost gasit niciun motiv pentru ca aceasta parerea sa fie schimbata. Insa nici scadalul sexual, nici afacerile dubioase nu ar trebui sa fie principalul motiv pentru ca italienii sa-l perceapa pe Berlusconi ca pe un dezastru. Cea mai mare problema a fost, de departe, ignorarea totala a situatiei economice a tarii sale. Problemele sale juridice, probabil, l-au impiedicat in cei noua ani in care a fost premier sa remedieze, sau sa inteleaga, problemele grave ale economiei Italiei.

O boala cronica, nu una acuta

Aceasta concluzie i-ar putea surprinde pe cei care studiaza criza euro. Multimita politicii fiscale austere a ministrului finantelor din guvernul lui Berlusconi, Giulio Tremonti, Italia a scapat de furia din piete. Irlanda, nu Italia, este litera "I" din PIGS (Portugalia, Grecia si Spania). Italia a evitat problemele aduse de sectorul imobiliar; bancile sale nu au intrat in faliment. Gradul ocuparii fortei de munca s-a mentinut, rata somajului - 8%, comparativ cu peste 20% in Spania. Deficitul bugetar din 2011 a fost de 4% din PIB, fata de 6% in Franta.

Totusi, aceste cifre sunt inselatoare. Boala economiei Italiei nu este acuta, ci una cronica ce distruge, incet, vitalitatea. Cand economia Europei scade, cea a Italiei scade mai mult; cand creste, creste mai putin. In perioada 2000-2010, doar PIB-urile din Zimbabwe si din Haiti au avut o crestere mai mica decat cel al Italiei. De fapt, PIB-ul/cap de locuitor al Italiei a scazut. Lipsa de crestere a adus datoria publica a Italiei la 120% din PIB, al treilea nivel din randul tarilor bogate. Si este foarte ingrijorator, avand in vedere imbatranirea rapida a populatiei Italiei.

Rata medie scazuta a somajului mascheaza alte probleme. Un sfert dintre tineri, si cu mult mai mult cei din sudul tarii, sunt someri. Doar 46% dintre italience sunt angajate, cea mai scazuta rata din Europa de Vest. O productivitate scazuta, combinata cu un salariu ridicat, afecteaza competitivitatea: in timp ce productivitatea a crescut cu o cincime in America si cu o zecime in Marea Britanie intre 2000 si 2010, in Italia a scazut cu 5%. Italia ocupa locul 80 in clasamentul "Doing Business" al Bancii Mondiale, sub Belarus si Mongolia, si locul al 48-lea in clasamentul competitivitatii Forumului Economic Mondial, dupa Indonezia si Barbados.

Guvernatorul de atunci al Bancii Italiei, Mario Draghi, a criticat aspru situatia tarii in discursul rostit cu ocazia numirii sale la conducerea Bancii Centrale Europene. El a insistat ca economia are nevoie disperata de o mare reforma structurala. A criticat stagnarea productivitatii si a atacat politicile guvernamentale care "nu au reusit sa incurajeze, ba mai mult au impiedicat dezvoltarea (Italiei)", cum ar fi intarzierile din sistemul de justitie civila, lipsa de concurenta in randul serviciilor publice si private, o piata a fortei de munca ce proteja cetatenii italieni si numarul prea mic de mari companii.

Toate acestea au afectat mult-adimirata calitate a vietii din Italia. Infrastructura a devenit mai neingrijita. Serviciile publice, mai tensionate. Mediul sufera. Veniturile reale stagneaza. Ambitiosi tineri italieni renunta la tara lor, lasand puterea in mainile unei elite in varsta si depasita de realitate. Putini europeni dispretuiesc clasa politica asa de mult ca italienii.

Eppur si muove

Cand The Economist a atras atentia asupra problemelor aduse de Berlusconi, multi oameni de afacere italieni au replicat ca numai insolenta si tupeul lui antreprenoriat dau economiei sansa modernizarii. Nimeni nu mai sustine aceasta, acum. Sustin, in schimb, ca nu este vina lui, ci a tarii lipsite de reforme.

Considerarea schimbarii ca fiind imposibila este gresita, nu doar defetista. La mijlocul anilor '90, guvernele care s-au succedat, disperate ca Italia poate fi lasata in afara zonei euro, au facut reforme impresionante.

Chiar si Berlusconi a reusit din cand in cand sa ia unele masuri de liberalizare: in 2003, a adoptat legea pietei fortei de munca - Biagi, care a redus birocratia, a stimulat ocuparea fortei de munca, iar multi economisti au laudat reformele din sistemul de pensii din Italia. El ar fi putut face mult mai mult decat a-si proteja propriile interese, daca ar fi folosit vasta sa puterea si popularitate. Italia antreprenoriala plateste scump pentru placerile sale.

Criza a fortat Grecia, Portugalia si Spania sa ia masuri de reforme importante in ciuda protestelor populatiei. Pe termen scurt, acestea au fost dureroase; pe termen lung, ar trebui sa dea economiilor periferice un nou impuls. O Italie nereformata si stagnanta, cu o datorie publica blocata la peste 120% din PIB, ar fi codasul din zona euro. Vinovatul? Berlusconi, care, fara indoiala, va zambi in continuare.