Luneta sindicala isi cauta tinta

Miercuri, 16 Aprilie 2008, ora 10:48
3242 citiri
Luneta sindicala isi cauta tinta

Miscarile de protest de la Dacia-Renault si de la Sidex-Mittal Steel arata limpede ca activitatea sindicala - inclusiv cea mai contondenta arma a acesteia, conflictul de munca - a suferit o mutatie dramatica fata de anii 90. Luneta sindicala nu se mai indreapta doar spre ocupantii Palatului Victoria, ci incepe sa identifice noi tinte, ca in orice economie normala.

Asimilate in general cu stinga politica de publicul larg, marile centrale sindicale si-au indreptat energiile in anii '90 spre cabinetele care s-au succedat la putere, indiferent de coloratura politica a acestora. Era normal, intr-un fel, sa se intimple asa, de vreme ce economia era inca in miinile statului, pe de-o parte, iar pe de alta parte iluziile egalitariste mostenite de la sistemul socialist erau inca foarte vii si de la sine intelese printre majoritatea angajatilor.

Intre timp s-au produs in structura intima a economiei cel putin citeva schimbari importante, schimbari care obliga si sindicatele la o reorientare a activitatii si la revizuirea arsenalului din dotare, pentru a supravietuii in noile conditii.

Prima schimbare: economia este, in cea mai mare parte, privata. Functionarii numiti de fostul Fond al Proprietatii de Stat (FPS) in AGA si CA-uri au fost de mult inlocuiti cu patroni propriu-zisi, indiferent ca vorbim de fonduri de investii romanesti si/sau straine, companii multinationale sau persoane fizice. La rindul lor, acesti actionari au numit in functiile executive specialisti care nu au legatura cu executivul. Companiile astfel privatizate isi fac propria politica - salariala, printre altele - fara sa consulte guvernul (sigur, in cadrul legislativ existent). Prin urmare, in zadar ai mai organiza un protest in fata Ministerului Economiei si Finantelor, de pilda, in conditiile in care nu ai putea obtine, in cel mai bun caz, decit compasiunea unui ministru si a secretarilor de stat care-l inconjoara.


A doua schimbare: daca in economia SUA inca din anii '50 numarul "gulerelor albe" (functionari) l-a depasit pe cel al "gulerelor albastre" (muncitori), economia romaneasca a anilor '90 era o economie a fabricii si nu a serviciilor. Prin urmare, numarul muncitorilor - cei mai multi intr-o situatie materiala precara - era foarte mare, proportional vorbind si prin urmare exista un public extrem de sensibil la semnalele sindicale. Astazi exista domenii largi - banci, asigurari, IT, massmedia, publicitate - practic insensibile la semnale sindicale de orice tip, populate cu oameni bine calificati si relativ bine platiti, deloc dispusi sa achite o cotizatie sindicala sau sa se refugieze sa plinga pe umarul unui lider sosit de la Bucuresti.

Centralele se mai pot adresa, cu oarecare sanse de audienta consistenta, doar fostelor fabrici comuniste, devenite private in urma tranzitiei, unde angajatii sunt (inca) platiti prost comparativ cu nevoile reale.

In al treilea rind, sectoare mereu sensibile in anii '90 - Educatia si Sanatatea, de exemplu - nu au devenit, fireste, private, dar nici nu mai sunt in situatia nefericita de atunci, dialogul cu executivul decurgind suficient de constructiv incit sa nu se mai ajunga la miscari de protest de amploare.

In aceste conditii se vede cu atit mai limpede absenta celui de-a treilea actor major in dialogul social - patronatele. Inca farimitate, lipsite de pozitie in chestiuni de ordin major, sfisiate de acuzatii reciproce de sprijinire a unor interese de grup restrins, patronatele nu sunt capabile, la aceasta ora, sa-si asume rolul de mediator/tampon/provider de solutii intre compania-tinta si sindicatul-atacator. Nu am citit/auzit in aceste zile, fie ca a fost vorba de Renault, fie ca este inca vorba de Mittal Steel de o pozitie a vreunei organizatii patronale si nici nu stiu daca aceste companii sunt membre in vreo organizatie patronala. Asta vulnerabilizeaza pozitia companiei private in raport cu vreun eventual conflict de munca, rapid imbratisat de sindicate dar, iata, ignorat de patronate. Iar liderii de sindicat sunt vulpi suficient de batrine pentru a exploata imediat orice fisura in sistemul de "aparare" patronal.

Conflictul de munca a insotit economia de piata secole de-a rindul, de la distrugatorii de masinarii din Anglia secolului al XVlll-lea si pina in zilele noastre. Miscarile sindicale internationale sunt mature si participante active la viata economico-sociala a Europei si a lumii. In Romania este insa posibil ca in cautare de noi tinte, sindicatele sa inceapa sa "devoreze" companii private, exact in momentul in care investitiile straine cresc iar tara noastra poate deveni urmatoarea poveste de succes a Europei de est (a se vedea si venirea Nokia sau Ford). O tara cu sindicate prea agresive si lipsita de contraponderea pe care o asigura patronatele este, din punctul de vedere al investitorilor, o tara vulnerabila si neatractiva.

Un comentariu de Eugen Ovidiu Chirovici