Gaddafi

Marti, 01 Martie 2011, ora 22:31
6707 citiri
Gaddafi

Colonelul Gaddafi - dictatorul Libiei - este simbolul unei epoci. A condus un stat cu o istorie mult mai complexa decit se cunoaste in general si a facut-o intr-un stil care-l singularizeza in istoria recenta. 

La inceputul mileniului intii dupa Cristos, portul Tripoli era "poarta" de intrare a drumului mirodenilor catre Occident, drum care intra in Europa prin bogata seniorie Provence, condusa de familia de Toulouse.

Nu intimplator Raymond de Saint-Giles, conte de Toulouse, unul dintre liderii Primei Cruciade (1096-1099), abandoneaza imediat Iersusalimul cucerit si ataca Tripoli.

Nu apuca sa-si vada visul cu ochii, insa portul-cheie la Mediterana este cucerit de fiul sau doi ani mai tirziu.

Abia destramarea Regatului Crestin de Ierusalim, la finele secolului al Xlll-lea, readuce Tripoli in luma musulmana. La finele secolului al XlX-lea Libia era o tara prea putin interesanta, intinsa si secetoasa, slab populata de triburile de beduini si tuaregi.

Tocmai pentru nu prezinta mare interes pentru puterile vremii, este ocupata in 1912 de modesta Italie, care nutreste proaspete ambitii coloniale. Dupa Primul Razboi Mondial, statutul de tara invingatoare ii permite Italiei sa-si consolideze regimul colonial in regiune.

Ceea ce nu se va mai intimpla dupa Al Doilea Razboi Mondial, cind ONU accepta, dupa furtunoase negocieri internationale, independenta Libiei. Aceasta devine monarhie, rege fiind proclamat printr-un complicat consens tribal, Idis l.

Cariera lui Gaddafi (nascut in 1942) incepe la Academia Militara din Tripoli, pe fondul nationalismului pan-arab ce-l are in centrul sau pe liderul egiptean Nasser, cel care va ramine idolul politic al viitorului "colonel".

Desi educat in Grecia si Marea Britanie, Gaddafi ramine un nationalist feroce si sub acest crez va organiza si va conduce lovitura de stat din septembrie 1969, care aboleste monarhia si proclama Republica Araba a Libiei.

Evident, Gaddafi devine un soi de lider maxim cu un statut constitutional incert, specific dictatorilor. Zacamintele de petrol descoperite in regiune in anii '50 resetasera complet interesul regional si global pentru Libia.

Gaddafi nationalizeaza exploatarile de petrol in 1970, an in care moare si modelul sau politic, Nasser. Datorita petrolului, Gaddafi reuseste sa ridice nivelul de trai al libienilor - cu un PIB de circa 15.000 de dolari pe cap de locuitor, Libia este, in regiune, o oaza de bunastare.

Dar suvoiul de bani - de care dispune mai mult sau mai putin discretionar - il transforma si intr-un constant finantator al unora dintre cele mai sinistre maceluri ale finalului de secol al XX-lea.

Gaddafi a fost mereu o pisica ce a stiut sa danseze pe acoperisul fierbinte.

A profitat de nationalismul pan-arab pentru a incerca sa-i ia locul lui Nasser in constructia unei Ligi arabe in regiune, fara sa reuseasca.

A jonglat cu dibacie intre nationalistii arabi si fundamentalistii jihadisti, incurajind pina la un punct ambele extreme si tradindu-le in acelasi timp pe amindoua atunci cind i-a convenit.

A finantat atentatele aviatice de la Lockerbie si UTA 772 si loviturile de stat din Sierra Leone (unde minele de diamante erau o miza deloc de neglijat), Ciad, Liberia, Iran sau Filipine, toate extrem de singeroase si caraterizate prin atrocitati pe linga care crimele de razboi din fosta Yugoslavie par jocuri de copii.

A stiut cind sa arate pisica Occidentului, dar nu a ezitat sa se intoarca si impotriva palestinienilor, de pilda, atunci cind acestia au semnat acordul de pace de la Camp David.

In plan intern, a stiut sa faca adevarate scamatorii intre liderii formali si informali ai celor circa cincisprezece triburi care formeaza populatia de peste 6 milioane de locuitori a tarii.

Petrolul libian si situarea lui Gaddafi intr-o zona incerta, de frontiera intre nationalism si fundamentalism, au determinat, in numeroase momente, o atitudine suspect de relaxata din partea unor state occidentale.

Desi se stia ca este unul dintre finantatorii odiosului atentat de la Munchen, cind echipa olimpica a Israelului a fost macelarita de un commando al gruparii "Septembrie negru", Gaddafi a continuat sa fie tolerat de comunitatea internationala.

Abia in 1986, pe fondul ofensivei generalizate impotriva inamicilor lumii libere, administratia Reagan decide un bombadament nocturn impotriva unor tinte din Tripoli.

Gaddafi scapa viu, dar una dintre fiicele sale este ucisa - un alt prilej exploatat din plin de "colonel" pentru a se victimiza in fata natiunii.

Recent, Gaddafi a fost socotit un interlocutor "valabil" de administratia Berlusconi, de pilda, desi in 1977, inainte sa proclame "Jamahiria" (un soi de inventie politica confuza si nebuloasa, ca mai toate actele sale), liderul de la Tripoli ii expulzase din tara pe toti cetatenii italieni.

La fel, presedintele francez Nicolas Sarkozy l-a primit intr-o vizita oficiala la Paris. Se parea ca unul dintre cei mai longevivi dictatori ai lumii se "rebranduieste" pentru secolul al XXl-lea, cu acelasi succes dintotdeauna.

Omul care a finantat, printre altele, militiile RAF din Sierra Leone, cei care taiau miinile oamenilor care indrazneau sa mearga la vot, sau care ucisese cetateni americani in atentatul asupra cursei UTA 772, era imbratisat de liderii unor tari din primul esantion al democratiei globale si semna contracte comerciale cu guvernele unor tari "libere".

Culmea este ca nu oprobiul international se pare ca i-a venit de hac "colonelului" cu sceptru de rege si nici macar bombele de pe avioanele F 16.

Ci tocmai paienjenisul complex al structurilor tribale care caracterizeaza inca din punct de vedere social populatia Libiei.

Si care au profitat de revoltele din regiune pentru a porni ofensiva indelung asteptata impotriva unui personaj tot mai epuizat si tot mai lipsit de suport popular real.

Ca orice scamator politic, Gaddafi a reusit in cele din urma sa-i nemultumeasca pe toti.

Pe fundamentalisti, pentru ca nu si-a ascuns dorinta unui amantalic sordid cu Occidentul. Pe nationalistii de alta data, pentru ca parea sa faca prea multe concesii jihadistilor.

Pe liderii tribali, pe care nu a mai reusit sa-i atite unul impotriva altuia, ca-n vremurile "bune", pe fondul unei emancipari informationale cvasiabsente pina in urma cu un deceniu sau doua.

Gaddafi reprezinta finalul unei epoci in nordul Africii si in Orient. Acea epoca in care o populatie amorfa politic, abia iesita din epoca coloniala, era manipulata si manipulabila in numele unor lozinci lipsite de cea mai elementara consistenta.

In cea mai buna alternativa, el va reprezenta tranzitia intunecata de la statutul colonial, la cel al unei reale independente. O independenta care, de data asta, poate fi inteleasa, asumata si generatoare de real progres national.

#gaddafi, #colonelul gaddafi, #dicator libia, #revolutie, #eugen ovidiu chirovici, #revolutia libia , #Editorial