Puterea astazi, in Uniunea Europeana: Germania, Franta, Regatul Unit

(Re)nascuta in jurul Prusiei ("nisiparnita Imperiului", cum era numita aceasta provincie deloc prietenoasa/ bogata si, prin urmare, ursita succesului geopolitic la prima vedere), Germania intra in istoria moderna cu un bagaj imens de frustrari, pe de-o parte si de idealuri puse la pastrare de-a lungul istoriei sale nefericite, pe de alta.

Daca alte tari europene - Spania, Franta sau Anglia - isi croiesc o identitate "nationala" mai repede in istorie si isi centralizeaza puterea, Germania ramane faramitata secole de-a randul. Pierde astfel cursa pentru colonii, iar absenta unei flote - fiind o tara fara iesire la mare- o obliga sa joace un rol secundar in marile conflicte hegemonice din Europa secolelor XV-XVII.

Razboiul de Treizeci de Ani nu este un razboi german, dar se desfasoara pe teritoriul Germaniei si este devastator prin pierderile de vieti omenesti, culturale si economice. In aceste frustrari seculare trebuie cautata politica lui Wilhelm al II-lea si al celui de-al Doilea Reich, care avea sa conduca la Primul Razboi Mondial si la acceptarea unui aventurier fanatic ca Hitler incepand cu 1933.

De doua ori intr-un secol Germania avea sa conteste violent si definitiv ordinea europeana/globala si sa isi revendice prin forta puterii militare un loc privilegiat pe harta lumii. Iar macar din punct de vedere militar probabil ca nicio natiune moderna nu a demonstrat mai mult in ce masura este capabila de sacrificiu si incapatanare vecina cu sinuciderea.

Acceptarea integrarii in complexul european si reconcilierea istorica cu eterna rivala, Franta vecina, reprezinta pentru Germania un moment dramatic de cotitura in istoria ei moderna si contemporana. Din acest moment, traseul acestui stat reunificat, dinamic si in plina ascensiune nu mai poate fi rupt - inclusiv in masurarea puterii sale - de destinul regional european.

Germania este - in sine, in plan european si in plan global - detinatoarea unei puteri economice mai mult decat semnificative si cu vaste posibilitati de expansiune ca urmare a disciplinei, anvergurii tehnologice si prospetimii inovatiei.

Din punct de vedere al puterii militare, Germania nu (mai) reprezinta un jucator regional si cu atat mai putin global. Traseul ei din acest punct de vedere va depinde de optiunile strategice ce stau in fata Uniunii Europene, adica in ce masura aceasta entitate politica, economica si culturala va decide sa isi dezvolte in paralel o mai consistenta fateta militara/informativa, in afara NATO.

Imaginea Germaniei continua sa aiba de suferit in plan global ca urmare a aventurilor sale militare din ultimul secol si, mai ales, ca organizatoare executanta a celui mai mare masacru din istorie, Holocaustul.

Franta se indentifica poate in cea mai mare masura cu istoria Europei, in ansamblul sau. De la Carol cel Mare la Revolutia franceza, in Hexagon s-au turnat tiparele schimbarilor, s-a inventat terminologia lumii moderne si s-au schitat crochiurile doctrinelor si modelelor culturale.

Destinul viitor al Frantei se identifica momentan doar partial cu cele ale Uniunii Europene, spre deosebire de cel al Germaniei. Franta este un jucator global, fost imperiu colonial, cu interese mai ample decat zona continentala/geografica a Europei. De unde si tentativele constante de a largi conceptul de "Europa"dincolo de geografie, cu accent pe semnificatiile politice, economice si culturale ale acestuia.

Franta este un jucator activ de putere in zone din Africa de Nord si Africa Centrala, in Orientul Mijlociu si in Asia de Sud-Est. Si-a mentinut o forta militara mai consistenta, una informativa redutabila si a fost mereu un partener mai dificil pentru SUA decat Germania sau Regatul Unit, tocmai datorita tendintelor sale hegemonice mai accentuate.

Franta este si o mare putere economica, pe care insa un model administrativ neperformant il obliga la un soi de anemie cronica si la o lipsa de performanta sub potentialul sau real. Mai ales sub presiunea stangii politice, a fost perpetuat un sablon al statului-bunastarii care nu protejeaza de facto pe nimeni, insa creeaza privilegii pentru o patura imensa de functionari publici.

Este, de fapt, un model care isi regaseste radacinile adanc in istorie (cuvantul "corvoada" vine de la francezul "courvee", cand amaratii erau obligati sa construiasca strazi si sosele pietruite, in vreme ce aristocratia risipea).

Regatul Unit a fost entitatea statala care a trait paradoxul de a castiga doua razboaie nimicitoare si, ca urmare, de a pierde un imperiu, ultimul pe care l-a cunoscut istoria. Anglia este marele perdant al secolului al XX-lea, al carui debut o gasea in postura de cea mai mare putere militara, economica si poate chiar simbolica a lumii.

Desi profund ranita, Anglia a stiut sa trateze calm si cu distinctie noua situatie. Nu a desfasurat razboaie de uzura cu fostele colonii, precum Franta, conservandu-si in buna masura puterea simbolica. Elita indiana vorbeste astazi tot limba engleza si inca studiaza in Albion.

Regatul Unit a dezvoltat si conservat pe toata durata razboiului rece o relatie speciala cu SUA, lipsita de sincope. Aceasta relatie avea sa se intoarca insa impotriva ei dupa 1990, cand incepe sa fie tot mai izolata in cadrul UE, iar SUA incep sa invite tot mai des la dans Franta si/sau Germania.

Fara sa fie socotit o voce puternica in cadrul unional, din pricina propriei sale relative izolari, dar in acelasi timp cu o relatie transatlantica in deteriorare - mai ales dupa ce premierul laburist Tony Blair a platit polita razboiului din Irak - Regatul Unit incepe si secolul al XXl-lea sub auspicii deloc favorabile.

Cu toate acestea, Anglia ramane o putere economica si militara redutabila si, in acelasi timp, continua a exercite asupra intregii lumi o fascinatie simbolica de care restul monarhiilor parlamentare europene nu se pot nici macar apropia.

Scandalurile in care presa a tarat in ultimele doua decenii centrul vital al puterii simbolice - Casa Regala britanica - a afectat intr-o oarecare masura aceasta fascinatie, dar nu pe masura asteptarilor adversarilor sai.

Anglia ramane sinonima cu traditia, diplomatia de inalta clasa si softul economic performant. Dupa ce am trecut in revisti acesti mari jucatori din "echipa UE" - mai merita mentionati Italia, Olanda si Belgia - merita sa analizam in ce masura complexul economic/politic/cultural (nu si militar) unional este un jucator de putere al secolului al XXl-lea si sa comensuram corect aceasta putere.

Nasterea Comunitatii Economice Europene (1954) este un act istoric din mai multe puncte de vedere. Timp de mai bine de un mileniu - practic dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus - Europa a fost teatrul tuturor confruntarilor militare, locul in care au colectat toate tensiunile hegemonice ale variilor puteri care s-au ridicat de-a lungul timpului si au sfarsit, inevitabil, prin a intra in coliziune.

Pana in inima Europei Centrale, Viena, au patruns si armatele otomane si aici a inceput decaderea acestui colos. Incepand cu Petru cel Mare, Rusia nu mai este straina de niciun moment important de coliziune. Flandra/Tarile de Jos au fost pentru o mie de ani punctul-cheie al confruntarilor si principalul teatru de razboi.

Evenimente ca razboiul coloniilor americane pentru independenta sau razboiul opiului cu China erau privite de observatorii timpului ca evenimente relativ marginale, departe de lumea civilizata. Aceasta logica a hegemoniei a culminat cu cele doua conflagratii mondiale, in care tarile europene s-au implicat in cvasitotalitatea lor si in cadrul carora au platit un pret imens.

La final, s-a impus o concluzie: nicio tara europeana nu isi poate impune hegemonia asupra celorlalte, in ansamblul lor, indiferent ce pret ar fi dispusa sa plateasca pentru asta.

Distruse de razboi, cu prestigiul international grav afectat ca urmare a sistemelor totalitare (unele dintre ele) pe care le-au tolerat, amenintate de exportul de revolutie dinspre o URSS triumfatoare si mai puternica decat niciodata, tarile europene decid sa stranga randurile, pentru prima oara in istoria lor si sa puna logica colaborarii mai presus decat logica razboiului.

Am dorit sa subliniem ca nasterea UE nu a fost doar rezultatul unei conjuncturi de moment - alianta occidentala contra bolsevismului - ci firul logic al unei istorii insangerate de multe secole de conflicte. Uniunea Europeana inca este in constructie si probabil ata va ramane cel putin doua decenii de acum inainte.

Este foarte probabil ca puntul de vedere al Frantei - pentru care, asa cum scriam, Europa/Uniunea nu se rezuma la un concept geografic care impune o limita teritoriala clara in expansiune - sa se impuna si sa vedem acest colos ingloband tari din Maghreb sau din Orientul Mijlociu.

Asta impreuna cu inghitirea a ceea ce a mai ramas din fostul lagar comunist (Ucraina) sau chiar cu state din Asia Mica (Turcia) si din Asia Centrala (Georgia, Azerbajdjan). Este la fel de probabil ca UE va continua sa-si dezvolte relatia transatlantica cu SUA, in paralel cu o politica de apropiere a Rusiei de complexul european si cu o inasprire a politicii comerciale vizavi de China.

Ca putere economica, UE este cel mai mare jucator global, iar puterea sa este in crestere. Ca putere militara, UE nu este un jucator, nici prin partile sale componente, nici prin suma acestora.

Si din punct de vedere informativ tentativele UE de a injgheba o politica comuna, independenta de SUA macar in chestiuni punctuale - cum ar fi antiterorismul si Clubul de la Berna - sunt neconcludente si privite cu suspiciune de americani.

Scandaluri de tipul Echelon - acuzatiile la adresa americanilor de interceptare a convorbirilor telefonice in UE si folosirea acestora ca atu-uri in luptele economice - vin sa tensioneze relatiile transatlantice si sa alimenteze discursul celor care solicita inclusiv o emancipare informativ/militara de sub tutela SUA.

Ca putere simbolica, UE este un jucator de invidiat. Are un proiect cu radacini adanci in timp, o viziune care poate canaliza constructiv energii si naste noi sinergii. Extinderea rapida in ultimul deceniu si crizele economice au impietat asupra ritmului de constructie si au temperat entuziasmul stangii proeuropene, alimentand discursul unei drepte mai degraba temperat proeuropene, daca nu chiar eurosceptica pe alocuri.

Provocarile care stau in fata UE sunt de natura institutionala (Tratatul de la Lisabona - aprobarea si implementarea acestuia, pe un fond de stress emotional si economic), lamurirea atitudinii fata de ceilalti jucatori globali/regionali de tipul SUA si Rusia si decizia vizavi de viitorul militar al Uniunii.

Atata vreme cat UE va fi relativ derizorie de punctul de vedere al puterii militare, va fi incapabila sa se consacre in jocul global de putere.