Puterea astazi, in Japonia

Prin adanca sa constiinta de stat-natiune, istorie si forta economica, Japonia este mai mult decat un redutabil jucator regional, un hegemon in raport cu Dragonul chinez si micii tigrii asiatici: ea este un jucator international.

Recenta sa primire ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU (octombrie 2008) vine sa confirme o data in plus aceasta perceptie. Lunga perioada a shogunatelor (64) a condus, intr-adevar, la o anumita forma de stagnare in plan intern si izolationism in plan extern.

Dar a si forjat o structura sociala exotica pentru europenii descinsi din Secolul Luminilor, dar extrem de puternica si adanc impregnata cu spirit de sacrificiu si constiinta a superioritatii nipone in raport cu alte natiuni. Japonezii au acordat si o mare importanta tuturor celor trei forme de putere.

In Evul Mediu, soldatul japonez era net superior celui european. Spre deosebire de acesta din urma, luptatorul nipon era instruit in filozofie, arta - era obligatoriu pentru un samurai sa cante la cel putin un instrument, sa stapaneasca arta poeziei si sa posede rafinamentul necesar integrarii in viata la curtea imperiala - si impregnat cu un sever cod al onoarei, Bushido, un set de valori etice si morale de netrecut.

Pana la aparitia armelor de foc, armata nipona ar fi zdrobit orice cavalerie europeana. Chiar daca shintoismul - religia cea mai raspandita in Tara Soarelului Rasare - este aparent rudimentara, ea s-a vadit suficient de puternica pentru a rezista asaltului buddhismului sau crestinismului.

Puterea simbolica a fost completata de sacralizarea persoanei imparatului - Fiul Cerului - si semisacralizarea conduitei de comportament a cavalerului/samuraiului. Dupa cum observa William J. Hooley, "japonezii au continuat sa traiasca alaturi de zei, intr-o paradigma pe care Occidentul a abandonat-o dupa Antichitate".

Revolutia Meji - in jur de 1850 - nu a insemnat abandonarea acestei paradigme, cum gresit cred unii observatori, ci pur si simplu abandonarea shogunatului si repunerea in drepturi a institutiei imperiale, pe de-o parte si o puternica modernizare a societatii, pe de alta.

Dar esenta, "softul" intim anterior a fost pastrat intact. Pana astazi Japonia are o medie de stationare intr-o singura companie de peste 20 de ani, in vreme ce in SUA aceasta medie este de doar circa 2 ani. Japonia era si o putere economica de invidiat.

Puternic industrializata, ea si-a rezolvat de timpuriu absenta resurselor proprii prin hipertehnologizare si implicare adanca in comertul international, dezvoltandu-si flota comerciala si pe aceea militara. Japonia a fost in cel de al doilea razboi mondial victima propriilor sale ambitii hegemonice globale, alegand calea unei confruntari militare la capatul careia urma sa domine tot Extremul Orient, Asia de Sud-Est si o buna parte din restul Asiei.

Desi a refuzat sa atace URSS in paralel cu Germania - razboiul ruso-japonez o facuse sceptica in privinta unui blitz-krieg cu Ursul Levantului - nu a ezitat sa atace atat SUA cat si Imperiul Britanic sau China, in conditiile in care dependenta de resursele economice externe o faceau vulnerabila la un conflict de o asemenea anvergura.

Acceptand infrangerea, Japonia si-a continuat apoi dezvoltarea economica si a devenit, incepand cu anii '60, obiectul admiratiei intregii lumi. Spaimele anilor '70 s-au dovedit nejustificate - niponii nu i-au detronat pe americani pe cale economica, asa cum nu au facut-o anterior nici militar.

Dependenta de resursele externe si de fluxurile internationale de capital, volatilitatea unui mediu economic bazat pe speculatii si un mediu politic incert au fost si sunt tot atatea motive pentru temperarea zelului admiratorilor neconditionati ai "modelului japonez".

La aceasta ora Japonia pierde mult in plan international din puterea sa simbolica in favoarea Chinei, aparent mai dinamica si mult mai mare ca suprafata si numar de locuitori, iar absenta unei puteri militare ii mentine vulnerabilitatile in fata celui mare competitor regional - aceeasi China.

Insa imensa sa forta economica si rolul de echilibru pe care il joaca in regiune - esential pentru SUA si UE (si chiar pentru Rusia) - o mentine ca jucator de talie internationala.

Este greu de crezut ca in viitorul imediat macar Japonia isi va revizui dramatic optiunile, renuntand la relatia privilegiata cu SUA - care implica o limitare a dezvoltarii puterii militare, ca urmare a Tratatului de securitate SUA-Japonia - in favoarea unui joc asiatic mai accentuat.

Actuala situatie oarecum schizoida, de concurent acerb al Americii in plan economic, dar "protectorat" al acesteia din punct de vedere militar, se va mentine, cu tot cortegiul de intrebari si frustrari periodice care decurg din el.