Punctele de conflict ale secolului al XXl-lea

Finalul secolului anterior - post Razboi Rece - a fost obligat sa dezvolte o noua terminologie politico-militara pentru a defini conflictele de tip nou: inghetate, asimetrice, etc. Pentru observatori era limpede ca se intra in noua epoca, iar instrumentarul consacrat dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial nu mai era valabil si nu mai acoperea/masura realitatea planetara.

La mijlocul primului deceniu al noului secol si mileniu existau pe glob circa 90 de conflicte deschise, 23 de conflicte caracterizate ca a fi "inghetate" - cu potential de aprindere imediata ( a se vedea conflictul Rusia-Georgia din vara anului 2008, care s-a transformat relativ subit dintr-unul "inghetat" intr-unul "fierbinte") - si 25 de conflicte caracterizate cu termenul de "asimetric" datorita varietatii de factori inclusi in analiza (Murry&Johnstone, 2005).

Fata de anii '70, de exemplu, numarul focarelor de conflict se triplasera. Iar scara ideologica dupa care erau judecate/analizate atunci conflictele nu mai era operanta. Ce fel de miza trebuie cautata, de pilda, in conflictul georgian?

Una economica?

Poate, de vreme ce apropierea de Marea Caspica si coridorul spre Marea Neagra sunt importante atat pentru Federatia Rusa cat si pentru aliatii occidentali si micutei Georgii, care poate viseaza la o emancipare energetica de Ursul Levantului.

Una militara?

Extinderea NATO - alianta asimilata suta la suta cu America - spre frontierele comprimate ale Rusiei starneste, evident, mania Moscovei. O Ucraina in NATO sau o Georgie in NATO sunt pilule extrem de amare pentru orice lider de la Kremlin.

Una simbolica?

Posibil, de vreme ce Rusia are o multime de etnici pe care destramarea URSS i-a transformat in minoritari in republicile renascute dupa 1991. Osetia este doar un exemplu. Dar imensul Kashastan are aproape 40 la suta dintre locuitori de etnie rusa si confesiune ortodoxa.

Federatia arata astfel ca nu este dispusa sa-si abandoneze entnicii, iar aceste minoritati pot fi oricand pretextul unei interventii in forta, daca drepturile lor ar fi incalcate. Protectia minoritatilor nu este si o piatra unghiulara a politicii UE?!

Este poate mai simplu si mai comod sa consideri ca exista o putere militara imbatabila - SUA impreuna cu aliatii din NATO - care poate interveni in cateva ore in orice punct al globului si poate descuraja, prin imensul sau arsenal, orice tentativa de derapaj a unui conflict punctual spre unul regional, global.

Insa realitatea spune altceva si asemenea viziuni sunt mai degraba de film de categoria B. La fel cum URSS si-a pierdut credibilitatea militara in nisipurile din Afganistan, tot asa SUA s-au vadit incapabile sa gestioneze situatia postconflict din Irak.

URSS a deschis poarta intrarii pe scena istoriei a talibanilor, o excrescenta a Islamului. SUA risca sa faca cadou Irakul siitilor legati de Iran si sa realizeze o enclava a fundamentalismului care sa sprintece in doua Orientul.

Puterea militara a SUA a fost pe deplin capabila sa castige razboiul, puterea economica a fost pe deplin capabila sa sustina efortul de pacificare, dar puterea simbolica a esuat in tentativa de a instaura un regim plauzibil la Bagdad.

In cel De-al Doilea Razboi Mondial Japonia si SUA s-au infruntat cu o duritate extrema - razboiul din Pacific a fost, poate, cel mai cumplit front al conflictului, alaturi de cel din URSS. Tara Soarelului Rasare a scos din panoplie nu doar arme, ci si un arsenal simbolic redutabil: natiunea nipona era destinata in mod natural sa conduca lumea, in vreme ce americanii erau niste degenerati demni de dispret.

Macelurile de pe insule au fost urmate de bombardamentul nuclear, ca raspuns la decizia autoritatilor japoneze de a se apara cu ferocitate in cazul unei debarcari. A curs mult sange, s-au comis orori de nedescris, au murit milioane de oameni si alte milioane au fost schiloditi.

Si totusi, dupa semnarea pacii, a fost posibil ca Japonia sa imbratiseze o constitutie democratica si sa formuleze "doctrina Yoshida", centrata de intietatea dezvoltarii economice si consacrarea unui parteneriat de securitate cu SUA (Tratatul de securitate SUA-Japonia, valabil si astazi).

Relatiile Japonia-SUA nu au fost un neintrerupt moment Kodak - au fost destule voci, mai diplomate sau mai apasate, care au subliniat vulnerabilitatea unei tari care depinde suta la suta de crucisatoarele americane.

Insa aceste relatii nu au inregistrat sincope serioase - chiar in pofida unor confruntari economice severe - iar Japonia a imbratisat sincer unele dintre valorile occidentale. Lucrurile nu au mers deloc asa in Irak.

Evident ca Irakul tribal, saracit si relativ pervertit in fibra sa intima de lunga dictatura a lui Saddam Hussein nu era Japonia industrializata, civilizata si cu o puternica constiinta de natiune de la jumatatea deceniului al cincilea al secolului trecut.

Dar aceste date diferite nu explica suficient esecul: el trebuie cautat in domeniul simbolic. SUA si-au avariat in conflictul irakian propriul vehicul simbolic - acela de principal garant/furnizor al democratiei si libertatii.

Autorizarea torturii si folosirea ei fara noima impotriva civililor, aplicarea prezumptiei de vinovatie in unele cazuri, relele tratamente aplicate unei populatii care dantuia pe imensa statuie daramata a lui Saddam din centrul Bagdadului si care astepta orice altceva decat umilinte si teroare, toate acestea au lovit in rotula America.

Tratatul de securitate SUA-Japonia a fost posibil - si s-a dovedit un act durabil - pentru ca a existat convingerea ferma a niponilor ca americanii pot fi parteneri rezonabili. Institutia imperiala a fost protejata dupa conflagratie, criminalii de razboi capturati au fost judecati si pedepsiti de instante nipone, ajutoarele economice consistente au ajutat populatia deznadajduita sa depaseasca momentele critice ale unei crize economice de proportii.

Noua Constitutie nu atingea fundamentele statului, insa promova o mai mare libertate politica, libertate de care junta militara lipsise societatea japoneza si care era asteptata si apreciata de publicul larg. Americanii au sprijinit discret ascensiunea unor figuri politice competente si preocupate pentru binele public, agreate de populatie. Roadele reformelor economice au aparut repede si nimeni nu avea nici un motiv nici sa se simta umilit si nici sa regrete anterioara stare de lucruri.

Toate acestea au lipsit in gestiunea postconflict din Irak. Radicalizarea Islamului ca urmare a eseculului proiectului unui Mare Orient Democratic il transforma in poate cel mai fierbinte cartof al secolului al XXl-lea. Al-Qaida nu este decat unul dintre varfurile aisbergului.

Ideologii de tipul Mustafa Al-Awad, aliatii indoielnici de tipul Arabiei Saudite, talibanii din Afganistan si nemultumitii magrebieni din periferiile Parisului, radicalii din Somalia si militiile din Indonezia, toti acestia, raspanditi pe trei continente, pot forma un soi de "internationala verde" al carui motor simbolic sa-l constituie noua lupta impotriva sistemului occidental.

Prezenta Chinei pe continentul african si chiar in Orientul Mijlociu demonstreaza net intentiile acestei tari de a juca un rol mai important in viitor, inclusiv pe scena globala.

Actuala stare de lucruri, a unei duble realitati a Chinei in context international - aparent partener global in comert si afaceri si factor de stabilitate in Asia continentala, dar si insiduos challanger la rolul de factor hegmonic regional si chiar global - se poate modifica sub presiunea unor situatii care pun Occidentul in dificultate si pot naste la Beijing ideea unei revanse istorice.

China nu va putea fi privita nici cu condescendenta, nici cu spaima: calibrarea justa a relatiilor vestului cu aceasta stare este inca un deziderat. Am vazut cum in doua mii de ani - in intervalul 0 - 2000 - axa puterii, daca putem sa o numim asa, s-a deplasat constant de de la est la vest si de la sud la nord.

Germenii acestei translatii apar inca din secolul al Vl-lea i.C, se incheaga odata cu ascensiunea Romei, care muta centrul de greutate al puterii pe continentul european si se desavarseste odata cu epoca coloniala si cu revolutia industriala. Marile puteri care dominau inceputul secolului al XX-lea - deci acum o suta de ani - erau, in totalitate, puteri occidentale: Imperiul Britanic, Franta, Germania celui de-la doilea Reich, Imperiul Austro-Ungar, SUA aflate intr-o puternica expansiune economica si militara.

Singurul jucator nonoccidental semnificativ era Japonia, care clocotea de dinamism la o jumatate de secol dupa revolutia Meiji. Asa se face ca disputele puterii erau occidentale, iar punctul de retorsiune al echilibrului este identificabil undeva prin zona Flandrei: acolo colectau tensiunile ruperii de echilibru in cadrul luptei pentru hegemonie continentala /globala (ceea ce era cam acelasi lucru).

Cele doua razboaie mondiale - care pot fi privite ca o criza de putere in doua etape distincte, dar avand acelasi motor - au fost de fapt o tentativa de a reconfigura dramatic o harta a puterii care nu convenea unora dintre jucatori, avantajandu-i net pe ceilalti.

Rezultatele acestor monstruoase conflagratii s-au vadit durabile: castigatori si infranti au fost obligati sa traiasca intr-o noua realitate. Nu ne referim doar la Razboiul Rece, idelogic. Ne referim la dizolvarea coloniilor si aparitia de noi state pe harta - avand ca rezultat slabirea centrelor traditionale de putere - si la o translatie a axei puterii in sens invers - de la vest la est si de la nord la sud.

Caspica, cu imensele sale rezerve energetice, poate deveni noua Flandra a urmatoarelor secole si o masurare a fortei diversilor jucatori de putere. La finele celui De-al Doilea Razboi Mondial doua treimi din aurul lumii era la Fort Knox.

Doar o jumatate de secol mai tarziu cele mai mari rezerve de dolari erau cumulate in Orient, SUA isi schimbasera statutul international din creditor in debitor, iar dependenta energetica a vestului de Rusia si Orient un fapt ingrijorator in cel mai inalt grad.

"Noii jucatori" au castigat enorm in timp scurt, asadar, din punct de vedere economic si militar, chiar daca din acest ultim punct de vedere hegemonia SUA poate fi greu pusa la indoiala prin unghiul unui conflict "clasic".

Odata cu ascensiunea Chinei si cu esecul din Irak nici vehiculul simbolic nu mai pare atat de seducator - ne referim la economie libera si democratie parlamentara. Poate deveni lupta de gherila a islamistilor, in acest context inflamat, o ciocnire religioasa, asa cum prezicea Samuel L. Huntington (73)? Asta numai daca vehiculul simbolic actual al Occidentului va deveni atat de subred, incit va fi abandonat in favoarea celui anterior, crestinismul.

O asemenea alternativa nu poate fi exclusa. "Reconvertirea ontologica" nu se poate produce insa intr-o lume multiculturala si multiconfesionala fara cutremure interne majore, IN SANUL acestor societati si aici ne referim atat la America cat si la Uniunea Europeana.

Islamul se impleteste intim cu toate celelalte componente ale vietii: economice, politice, militare. Crestinismul, in societatile eminamente laice ale Occidentului, astfel forjate in ultimele doua secole, este o componenta greu de amestecat cu celelalte.

Dar cand Ben Laden vorbeste despre "cruciati", iar Papa Benedict subliniaza radacinile crestine ale Uniunii Europene si insista ca acestea sa fie mentionate in clar in Tratatul Constitutional (ignorand cultura maura de secole in Spania cucerita de la vizigoti, de pilda, sau influenta Imperiului Otoman), atunci putem asista la aparitia mladitelor viitorului conflict religios de proportii.

Acest conflict nu trebuie cautat doar in actuala situatie din Irak/Afganistan sau in cadrul mai larg al razboiului impotriva terorismului. El este, in mod esential, rezultatul unei lupte pentru reconfigurarea zonelor de putere, promovat de "noii jucatori".

Vom trai iarasi vremurile in care Imperiul Otoman a fost oprit la portile Vienei de aliatii din Sfinta Liga? Deocamdata par scenarii catastrofice. Pe fondul pierderii de putere de catre Occident, coliziunile nu pot fi excluse. Un alt punct de coliziune este acela istoric intre "cei care au" si "cei care nu au", chiar dupa falimentul utopiei comuniste. Intreaga istorie a umanitatii este o istorie a inechitatii, dar si a "setei de dreptate", dupa expresia lui Robert Holms.

Intotdeauna, din punct de vedere economic, o minoritate a consumat mai multe resurse decat majoritatea. In acelasi timp, modele profund inechitabile s-au vadit a fi suspect de durabile: in interiorul imperiilor, popoarelor, natiunilor.

Este fiinta umana, pana la urma, o fiinta insetata de dreptate si echitate, asa cum o zugravesc umanistii? Este umanismul o doctrina sau o convingere profund umana, asa cum este gandirea magica? Au dreptate cei care considera ca tirania este subreda prin excelenta sau sunt doar prizonierii unor convingeri conturate in Renastere, dezvoltate in Iluminism si devenite politica de stat incepand cu Epoca Revolutiilor?

Este mai reprezentativa pentru devenirea umana perioada ultimelor doua secole decat epoca merovingienilor, de pilda, cu intregul cortegiu de cruzimi si orori barbare? Cineva ar putea spune ca raspunsul este hotarat afirmativ, de vreme ce epoca merovingiana nu a produs decat Epopeea Nibelungilor in plan cultural, in vreme ce din punct de vedere politic, economic sau militar a fost una mai degraba de stagnare, pe cand epoca stiintifica a trimis oameni in spatiu si a provocat un boom tehnologic de neimaginat fie si cu decenii in urma.

Lucrurile, insa, nu stau chiar asa.

Epoca merovingiana a fost, la randul ei, dincolo de aventurile sangeroase, una extrem de efervescenta: s-a cladit prima alianta durabila cu papalitatea - o parte importanta a Europei cazuta in barbarie devenind crestina - s-a pus oarecare ordine legislativa in haosul postimperial roman ( Legea salica fiind un monument de drept al vremii), s-a produs o rafinata impletire culturala intre celtism, romanism si spiritualitatea germanica, s-au perfectionat tehnicile de lupta care aveau sa nasca imbatabila cavalerie a Evului Mediu, s-au reluat rutele comerciale pe care navalirile barbare le facusera timp de trei secole foarte nesigure, s-au introdus noi tehnici agricole.

Exista insa cel putin doua diferente majore intre nedreptatea de "atunci" si aceea de astazi. Oamenii nu mai sunt azvarliti in temnite seniorale dupa bunul plac al "nobililor" (niste frusti sefi de clan cruzi si neciopliti), nu mai sunt sfartecati pe roata sau trasi in teapa in urletele unei multimi excitate de vederea sangelui.

Cel mai odios criminal are dreptul la un avocat. Insa nu mai exista "softul" mental, vehiculul simbolic pe care se sprijinea puterea celor care aveau si care genera resemnare la cei care nu aveau si care nu insemna teroare pura nici pe departe. Vehiculul simbolic, asa cum aratam intr-un capitol anterior, era cel religios, in speta crestin. Crestinismul vestea posesia materiala, miza conturata in plan individual si colectiv era mantuirea si nu capatuirea (ultima fiind uneori o frana in realizarea primei).

Regii se umileau cu funia de gat la procesiuni, iar crunta pedeapsa simbolica a excomunicarii plutea asupra tuturor, bogati si saraci, nobili, burghezi sau tarani. Si mai tarziu, in epoca burgheza, acest soft al cumpatarii si condamnarii trufiei celui care vrea sa parvina este condamnata si blamata.

Pana dupa epoca victoriana parvenitul este o figura detestabila a literaturii, demersului jurnalistic ai discursului public. Astazi, cei care nu VAD prosperitatea - adesea imorala - a celor care au, stau cu nasul lipit de vitrina pe care lumea WWW o face transparenta fara voie si in dosul careia se petrece banchetul.

Iar cei care-si lipesc nasul de fereastra nu sunt inocente si nefericite fetite care vand chibrituri, ci oameni care scarsnesc din dinti si uneori au mintea indopata de lozinci extremiste. Niciun soi de soft nu mai atenueaza nedreptatea flagranta a unei asemenea situatii. Asta pe de-o parte. Pe de alta, potentialii rasculati nu mai pun mana pe furca sau coasa, ca in epoca merovingiana.

Minuscule grupari teroriste de varii facturi - de la maoistii peruani din "Calea luminoasa" la islamistii din Franta sau Regatul Unit - pot avea acces la arme terifiante, care pot provoca distrugeri majore sau chiar catastrofe.

"Cei care au" - reprezentantii establishmentului tarilor bogate - trebuie sa infrunte atat "inamicii interiori", cat si 'inamicii exteriori". Primii sunt dezmostenitii propriilor societati - adesea fragil legati de corpul intim al statului-natiune in care traiesc, apartinand, paradigmatic, unor alte culturi, confesiuni, familii lingvistice. Magrebienii din Franta sunt poate mai mandri de evolutia Islamului decat de batalia de la Poitiers sau de Regele-Soare.

Cu o educatie de slaba calitate intr-o lume tot mai complexa (inclusiv) din punctul de vedere al cerintelor pentru un loc de munca bun si stabil, ei se simt exclusi/marginalizati, iar unii lideri improvizati ii invata ca aceasta stare de lucruri este rodul unei "conspiratii a bogatilor", menita sa-i tina intr-o stare de semiscalvie. In fond, nu altceva sustinea, in esenta, Marx.

Mesajul unificator si relativ coerent al fostei stangi de extractie marxista - si care folosea motorul economic pentru a explica lucrurile - este "spart" in nise de natura religioasa sau etnica.

Faci parte dintre "dezmosteniti" nu pentru ca esti "copil al plebei proletare", ci pentru ca esti arab, negru, musulman sau victima "guvernului sionist de la Washington DC" (este interesant si inedit modul in care asemenea "mesaje" perie un larg spectru social, de la extrema stanga la cea dreapta si de la grupuscule fundamental islamiste la militiile albe).

SUA au fost lovite de Al-Qaida la 9/11, dar si atentatul de la Oklahoma Center este la fel de semnificativ pentru modul in care "centrul" este atacat atat de contestatarii interni, cat si de cei externi. "Inamicii exteriori" sunt cei care - la fel ca cei interiori - considera ca intolerabila actuala stare de lucruri si lovesc in cei socotiti responsabili.

Ca si in cazul marxismului, teatrul de razboi devine mai ales fragilizata "lume a treia", sintagma tot mai neclara in defintiile actuale. Arabia Saudita construieste moschei in Africa si intarata grupurile radicale impotriva celor care se impotrivesc islamizarii.

Nu altfel procedeaza China, in goana dupa consolidarea unor aliante politice de durata. Un joc asemanator se deruleaza in subteranele politice si economice ale unor foste republici sovietice din Caucaz, bogate in resurse. Unitatea nedeclarata a unor puternici impotriva hegemoniei americane este doar o parte a problemei si nu in mod necesar cea mai toxica.

Subminarea a insusi modelului democratic/capitalist este, pe termen mediu si lung, cea mai grava consecinta, pentru ca spatiul geografic unde acest model esueaza - sau este "ajutat" sa esueze - devine teatrul de confruntare intre extremismele etnice, religioase, infiltrarilor crimei organizate si a terorismului politic. Dupa mai bine de doua sute de ani, modelul parlamentar/capitalist ramane asimilat pradigmatic cu Occidentul si atacat odata cu acesta.

Burghezia filtrata de o evolutie de doua secole risca sa se afle in situatia aristocratiei secolului al XVIII-lea daca va esua in democratizarea accesului la bunastare printr-o succesiune de crize economice care vor dilua clasa de mijloc si vor arunca in bratele saraciei paturi largi de cetateni.

Sub ce forma ideologica sau de alta natura vor coagula nemultumitii, este inca neclar. Dar acesti atomi rataciti pot fi adunati la un moment dat in jurul unui nucleu dur mondial de o anumita factura, care sa adauge puterii simbolice a protestului o latura economica si una militara, constituindu-se ca pol de putere propriu-zis. Se vorbeste mult pe plan international de criminalitatea organizata - prea putin de criminalitatea dezorganizata, ca sa-i spunem asa.

Prima a devenit mai bogata si mai periculoasa - ultima a crescut insa intr-un ritm ametitor comparativ cu anii '70, de pilda. In unele metropole numarul delictelor grave a crescut in ultimele decenii de doua-trei ori, iar foarte multe zone seamana mai degraba cu niste enclave ale epocii de piatra decat cu secolul al XXl-lea.

O simpla enumerare a celor mai grave excrescente ale criminalitatii iti dau fiori: de la copii de 12 ani inarmati cu arme automate ai favelelor din Rio de Janeiro la bandele de "chicanos" portoricani si nicaraguani care fac legea in puscariile americane, de la "orfanii" Imperiului sovietic din fostele trupe speciale, deveniti ronini internationali ai crimei la bandele care s-au rasculat pe strazile din Los Angeles in anii '90, vedem cum un val de cruzime feudala si manie primitiva s-a revarsat asupra civilizatiei dintre milenii.

Care sunt cauzele acestui fenomen care preschima viata a sute de milioane de traitori pe planeta intr-un cosmar perpetuu? Scriam undeva la inceptul acestui demers ca fiinta umana este o fiinta violenta, chiar extrem de violenta - si aceasta trasatura este una care o diferentiaza net de restul traitoarelor pe pamant.

Astazi ecologistii se ingrijoreaza de soarta unor specii de animale: inca din zorii existentei sale, rasa umana a exterminat tot ceea ce putea extermina (nu neaparat pentru hrana sau habitat!), inclusiv - probabil - "rudele" mai putin norocoase pe lantul evolutiei.

Tocmai de aceea puterea militara a fost prima forma de putere cristalizata in istorie, iar puterea simbolica a fost, nu odata, in coliziune cu aceasta. Secolul luminilor a implementat - adesea apeland la frauda intelectuala - ideea ca Antichitatea si Evul Mediu au fost epoci relativ revolute, cand fiinta umana se zbatea intre cruzimea stapanilor (puterea militara) si falsitatea unui cler demisionar de la scopul sau crucial (salvarea sufletelor) si aliat al seniorilor.

In fapt, dincolo de cruzimile reale care, in functie de epoca, cunosteau o crestere sau o descrestere - legat de modul in care puterea centrala reusea sa controleze lucrurile - lumea "veche" era una mult mai putin expusa violentei decat cred contemporanii. Spaimele erau mai degraba legate de superstitii si credinte decat de violenta propriu-zisa. Asprimea unor pedepse reflecta nevoia publica de exemplu si nu violenta funciara a decidentilor.

Pedeapsa urmarea sa corecteze alte potentiale caractere dispuse la delincventa, pastrandu-si caracterul etic. Ceea ce s-a intamplat in Yugoslavia nu are nici o noima, insa. Pur si simplu oamenii s-au macelarit unii pe altii cu o cruzime de nedescris - unii doar din placerea de a o face.

Cosmarul "potocalei mecanice" a depasit de mult fictiunea si, de la periferii, patrunde tot mai mult in maruntaiele unei societati blonave, fara ca sistemul imunitar al acesteia - sistem educational, sistem de coercitie, sistem de drept - sa fie capabil sa-i opreasca ofensiva.

Nu este un neofeudalism, este o barbarie in toata regula. "Curti ale miracolelor" apar peste tot, indiferent de gradul aparent de civilizatie si adesea in contradictie cu trecutul imediat sau indepartat al unor societati. Emigratia masiva, dezintegrarea ruralismului si sporirea urbanismului, violenta uriasa din massmedia si popcultura, volatilitatea structurii familiei biparentale normale, degradarea sistemului educational, consumul de substante stupefiante (metamfetaminele, "drogul saracului", au agravat mult problema) de la varste tot mai scazute, accentuarea saraciei si decalajelor economice, toate acestea sunt, fara indoiala, cauze deja identificate de sociologi, istorici si filozofi.

Exista, insa, credem noi, o cauza mai profunda. Aceea este degradarea puterii simbolice. Ideologiile - care au tins sa disloce timp de doua secole credintele - par sa fi esuat in mod dramatic. Omul Evului Mediu nu devenea asasin "doar" pentru ca ii era teama de streangul calaului si de clestii acestuia. Ii mai era teama - cel mai teama - de pierderea sufletului si a vietii de apoi, de "a doua moarte". Paradigma epocii creea, poate, un om superstitios, o "minte inchisa" dupa definitiile moderne, un conservator static si lipsit de ambitia intelectuala contemporana. Insa creea in acelasi timp o fiinta infinit mai smerita si mai putin violenta decat ideologiile.

In doar patru decenii, doua razboaie au transformat in asasini sute de milioane de locuitori ai Terrei. Mobilizarile celor doua conflragratii mondiale - de o amploare fara precedent - razboiul din Coreea si cel din Vietnam care le-au urmat, luptele fostelor colonii si dominioane din Asia si Africa, toate acestea au pus in miscare o masinarie de razboi si conflict in care sute de milioane de fiinte umane au fost implicate ca victime, calai, sau ambele ipostaze.

Urmarea a fost institutionalizarea crimei, sub varii forme si acest flagel a continuat nu doar pe campurile de batalie, ci si in junglele oraselor. Criminalitatea, ca o forma extrema de stress social maxim, de nevroza urbana extinsa, este un cancer fara leac al lumii de astazi si va ramane, probabil, o mare problema a viitorului, de vreme ce aparatele politienesti sunt tot mai obosite, mai demobilizate si mai depasite ca mijloace de actiune.

Criminalitatea reprezinta o amenintare la adresa puterii "traditionale", pentru ca toate formele acesteia s-au dovedit neputincioase in fata cresterii fenomenului. Puterea militara (politieneasca) si-a sofisticat formele de actiune (prevenire, interventie), puterea economica a alocat sume imense pentru recuperarea celor socotiti ca atare, prin programe educationale vaste, puterea simbolica asisderea. In hatisurile oraselor oameni continua sa macelareasca alti oameni.