Cum au interferat diferitele forme ale puterii?(1)

Miercuri, 27 Mai 2009, ora 12:13
6228 citiri
Cum au interferat diferitele forme ale puterii?(1)

De la regii Sumerului care-si revendicau ascendenta divina si pana la marile familii romane care isi gaseau semintia printre zeii furati din pantheonul elen, de la faraonul care-l intrupa pe Osiris, iar dupa "plecare" DEVENEA Osiris si veghea asupra supusilor si pina la merovingianul Clovis (26), "uns" de episcop cu miraculosul mir, sefii militari au incercat sa cumuleze puterea simbolica.

Cu alte cuvinte, sabia nu era (intotdeauna) de ajuns. Acapararea salbatica a sacerdotiului legitima un om care, altminteri, nu putea sa supravietuisca decat printr-o teroare permanenta exercitata impotriva unora care, la o adica, erau la fel de "legitimi" ca si el.

Lectia era invatata din perioada tribala, caracterizata, cel mai probabil, prin ceea ce astazi am numi o perpetua lupta pentru intaietate intre masculii cu tendinte dominante si forta si inteligenta pe masura.

Nu intamplator asasinarea lui Cezar s-a hotarat si apoi executat in cadrul grupului violent republican, cel care nu dadea prea multe parale pe descendenta divina, socotita mai mult un soi de conventie sociala decat un fapt indiscutabil (clanul/familia Iulia isi revendica descendenta din zeita Venus/Afrodita).

Era asasinat CETATEANUL Cezar, cel care dorea - sau era impins - sa reinstaureze regalitatea, iar operatiunea de "divinizare" a lui incepuse deja in mod subtil. Imperiul roman s-a caracterizat insa, mereu, pe exercitarea DOAR a puterii militare, a acumulat-o apoi pe aceea economica - jefuind sistematic de resurse zonele cucerite pentru a intretine opulenta Romei - a produs un sistem administrativ multa vreme coerent si performant, imbratisat adesea de populatiile cucerite, insa a avut mereu o slaba putere simbolica.

Iti doreai sa devii cetatean roman aproape strict pentru securitatea militara care ti-o conferea acest statut si pentru avantajele economice, mai deloc pentru cele simbolice. Romanii nu au "inventat" zei, i-au furat pur si simplu de la greci si le-au schimbat numele.

Spiritualitatea lor a fost mult mai saraca decat aceea a elenilor. Nu au folosit puterea simbolica nici macar pentru a-si infricosa proprii cetateni - precum cartaginezii pe care-i vor extermina dupa cele doua razboaie "punice" - pentru ca ofereau, cum am scris mai sus, garantii economice/militare, socotite suficiente.

Deci nu au acordat mai deloc importanta puterii simbolice, putere faramitata in Imperiul Roman intre prea multe centre care si-o exercitau: au ramas aproape in stadiul samanic din acest punct de vedere, vadind un primitivism straniu.

Pe fondul acestei slabiciuni interne in puterea simbolica, "penetrarile" - importul de putere simbolica de la popoarele cucerite - cum ar fi cultul lui Mithra, a faramitat si mai mult interiorul si l-a vulnerabilizat in egala masura (nu intamplator crestinismul avea sa se raspandeasca cu o viteza uluitoare in acest spatiu atat de eterogen din acest punct de vedere).

Cand puterea militara a intrat in declin - diminunand si resursele economice - iar aparatul administrativ s-a turmentat din pricina birocratiei excesive si a coruptiei, nu a existat o putere simbolica pentru a suplini aceste scaderi din celelalte zone de putere, iar imperiul a intrat in colaps.

Imperiul de Rasarit, care, prin Constantin, a inteles necesitatea acumularii de putere simbolica - si a ales crestinismul - a castigat inca o mie de ani de supravietuire, pe cand cel de Apus a sucombat, pentru ca a ramas incremenit in vechile tabieturi.

Constantin (27) nu doar a ales crestinismul, dar l-a preluat simbolic prin Conciliul de la Niceea (28), in care a sprijinit acea aripa a clerului care ulterior a exterminat toate celelalte curente, asigurand UNITATEA PUTERII SIMBOLICE SI O FIDELITATE TOTALA A CLERULUI.

De la moastele brusc descoperite in Orientul Mijlociu la constructia imensei catedrale Sfanta Sofia, puterea simbolica se sistematizeaza, se structureaza si vine sa o suplineasca pe aceea militara inevitabil in declin fata de perioada de inflorire maxima.

Macar o vreme, Imperiu de Rasarit are atu-uri pe care Imperiul Roman, de fapt, nu le-a avut niciodata - cumuleaza TOATE cele trei forme de putere - militara (ramane un jucator puternic, totusi, din acest punct de vedere), economica si simbolica.

De aceea - pana la invazia noii puteri militare turce de la rasarit si la aparitia altor centre de putere de la apus - isi pastreaza forta intacta. O parte din puterea simbolica i-a fost insa ciuntita brutal in 1054, anul Marii Schisme intre crestinii rasariteni/bizantini si cei apuseni/catolici.

Cei care citesc cronici de tipul "Povestiri din vremea merovingienilor" isi dau seama cam in ce paradigma traiau cei care au inspirat legenda Nibelungilor. Cruzimea impinsa la extrem, arbitrariul, intriga perpetua si razboiul intre clanuri caracterizau o lume occidentala in care nu ti-ai fi dorit sa traiesti.

Caderea Imperiului de Apus a lasat o lume lipsita de toate cele trei forme de putere. Militara, pentru ca niciun clan nu era suficient de puternic pentru a le domina definitiv pe celalalte iar, pe de alta parte, invaziile noilor-veniti spulberau formele de organizare incipiente.

Economica, pentru ca aveam de-a face cu populatii mai degraba razboinice si lipsite de mecanisme administrative coerente. Trocul se extinsese iarasi si domina economia - slaba din punctul de vedere al productivitatii muncii - si abia foarte tarziu au fost batute, in orasele-cetati din Italia, monede de aur dupa modelul celor antice.

Simbolica, pentru ca aceste populatii se aflau in epoca oarecum samanica. Pana la masiva crestinare din epoca carolingiana, sute si mii de culte diferite erau practicate in Europa. Clovis este cel care pune capat acestei stari de lucruri, cand, la anul 500, accepta ca un "Mare Preot" sa-i aseze coroana pe frunte - pastrand proportiile, face ceea ce facuse Constantin un secol si jumatate mai devreme: recupereaza puterea simbolica, tot prin crestinism.

In acelasi timp si in sanul puterii simbolice - crestinismul - se faceau calcule si se duceau lupte pentru influenta. Autoritatea Papei asupra lumii crestine nu era incontestabila - era doar episcopul Romei, o Roma decazuta si ajunsa la randul sau la cheremul unor familii/clanuri rapace si certarete.

Papalitatea - daca isi dorea intr-adevar exercitarea REALA a unei autoritatii ecleziastice - avea nevoie de o alianta cu cea militara/economica (nu o avea nici pe una, nici pe cealalta) durabila.

Francii merovingieni - cu toate fragilitatile lor - erau SINGURA alternativa de alianta plauzibila. Este posibil ca pe crestetul pletos pe care a poposit sfantul mir sa colcaie paduchii, iar Clovis era descedentul unui sir pe care astazi l-am carateriza ca fiind compus din scelerati criminali: pentru ambele forme de putere, scopul scuza eventualele "inconveniente".

Pana in acel moment, Clovis se revendica, simbolic, de la miraculoasa nastere a lui Meroveu, intemeietorul dinastiei din care facea parte - un soi de semizeu nascut dintr-o divinitate marina. Din momentul ungerii, s-a renuntat discret la aceasta "varianta" si s-a insistat pe dreptul divin de natura crestina.

Cand Carol cel Mare (29) a nascut ceea ce astazi numim Europa Occidentala, in anul 800 a intarit puterea militara cu ceea simbolica fiind incoronat de insusi Papa. A fost un fel de remake mult mai sofisticat si de o amploare mai mare a "filmului" in care Clovis, cu trei secole mai devreme, jucase rolul principal.

A fost o problema de timp pana cand cele doua centre de putere - Occidentul/Papalitate si Bizantul/Ortodoxia - au "rupt" in doua puterea simbolica. Aceasta lupta in sanul puterii simbolice a precedat-o pe cea militara.

La doua secole dupa Mare Schisma cruciatii porniti din Occident jefuiau cu o barbarie totala Constantinopole, dupa ce propriul cler ii dezbracase pe crestinii ortodocsi de protectia puterii simbolice - nu macelareai niste crestini adevarati, ci niste degenerati periculosi, poate mai rai decat paganii "autentici" (30).

Mariajul intre Constantin si crestinismul incipient, apoi cel intre Clovis/Carol si crestinismul apusean au fost exemple in care puterea militara/economica si aceea simbolica s-au potentat reciproc si si-au asigurat, chiar, tot reciproc, supravietuirea, legitimandu-se una pe cealalta.

Dar cele trei genuri de putere interfereaza uneori canibalic. Faraonul Echanaton/Amenopphis al lV-lea (1364 i.C.) - tatal mai cunoscutului Thutankamon - a incercat o reforma religioasa intr-un Imperiu care - asa cum am mai scris - supravietuia deja si se dezvolta (cu perioada de flux si reflux) de peste doua mii de ani tocmai pentru ca reusise sa cumuleze, mereu, toate cele trei forme de putere - militara, economica, simbolica.

Mariajul dintre puterea militara si aceea simbolica era asigurat de Faraon, Osirisul intrupat (31). Probabil ca puterea tot mai mare a unui cler bogat si priceput sa manipuleze populatia l-au transformat treptat pe Faraon intr-un prizonier al acesteia: puterea militara (care este perceputa relativ inutila in lungile perioade de pace, in absenta unor inamici externi/interni bine definiti si a caror actiune este oarecum iminenta) era subjugata de aceea simbolica.

In perioadele de pace, puterea simbolica ramane relativ intacta, pentru ceea ce promite/asigura ea - relatia cu divinitatea - este necesara oricand, oricum si pentru oricine. Mai mult, puterea militara este uneori abulica in a consuma resurse pentru a-si intretine intacta logistica materiala/umana.

Perceperea de taxe pentru a intretine o masinarie de razboi care nu te apara de nimeni nu este populara niciodata. Perceperea de taxe pentru viata vesnica si o existenta "protejata de o relate convenabila cu divinitatea este INTOTDEAUNA acceptata mult mai usor.

Asa ca resursa materiala - puterea economica - este deseori acaparata mai lesne de puterea simbolica decat de aceea militara. (Deschidem o paranteza actuala in sprijinul celor de mai sus. La doar cateva decenii de la infiintarea sa, Opus Dei (32), una din "extensiile" catolicismului, dispune de un patrimoniu imens; Biserica Scientologica sau gruparea reverendului Moon sunt extrem, extrem de bogate.

Asta in vreme ce veteranii razboaielor din SUA, de exemplu, traiesc aproape in mizerie, multi dintre ei.) Reforma religioasa a Faraonului - prima tendinta monoteista, materializata apoi de Moise prin iudaism - a fost instaurarea cultului lui Aton. Schimband paradigma religioasa, a delegitimizat public clerul - cu alte cuvinte, a fost un soi de lovitura de stat - si a inceput sa-i muste din puterea economica acumulata, confiscand o parte din posesiile acestuia.

Tentativa de revolta a Faraonului a durat doar odata cu existenta lui, iar urmasul sau - care din "Cel iubit de Aton" a fost obligat sa devina "Cel iubit de Amon" - a redevenit prizonierul aceluiasi cler rapace si exista toate premisele sa credem ca a fost si victima unui asasinat.

Abia dinastia elena a Ptolemeilor, instalata mult mai tarziu de Alexandru cel Mare, a recuperat in forta puterea simbolica, bazandu-se pe o putere militara pe care nu ezita sa si-o foloseasca inclusiv impotriva clerului.

Au existat doua Imperii care nu au cumulat nici macar cat cel Roman puterea simbolica, ba chiar i-au ignorat cvasicomplet forta - de aceea s-au vadit cele mai fragile si mai efemere. De fapt, datorita absentei puterii simbolice, au implozat cu o rapiditate incredibila.

Unul este cel al lui Alexandru cel Mare (33), iar cel de-al doilea cel mongol al lui Genghis-Han (34). Puterea militara macedoneana - unsa ca o uluitoare masinarie de razboi de regele Filip, tatal lui Alexandru - nu era dublata mai deloc de cea economica si deloc de cea simbolica.

Desi controla o parte din bogata Mediterana prin cuceriri, absenta unui aparat administrativ performant impiedica Macedonia sa devina si o putere economica semnificativa. Puterea simbolica era inca si mai framatata decat aceea a viitorului Imperiu Roman: existau, simultan, peste douazeci de culte mai mult sau mai putin raspandite, "importate" din te miri unde.

Soldatii falagelor - arme letale in razboi - se inchinau la cateva duzini de idoli diferiti, deci nu exista nicio putere simbolica sa le dea coerenta strategic/vizionara, sa nasca o sinergie dincolo de instinctele de prada/razboi. De fapt, probabil ca avem de-a face cu un "imperiu intamplator", fara destin istoric: o forta militara importanta s-a intalnit cu o personalitate de o anvergura extrem de rara.

Armatele au trecut rauri si munti, au traversat deserte, au ajuns pana in India spulberand totul in cale, inclusiv (inca) puternicul Imperiu Persan care de secole ameninta Elada ca rivala regionala, dar a murit odata cu personajul charismatic si geniul militar care a fost Alexandru.

Tot ce se cucerise strict cu sabia a fost imediat sfartecat in posesiuni mai mici de locotenentii liderului care, fara ezitare, au adoptat paradigma religioasa/simbolica locala (Ptolemeii au devenit la fel de "faraoni" ca si precedesorii lor de alta semintie din urma cu mii de ani, de exemplu). Alexandru ramane o epopee si nu o paradigma politica.

Cam la fel au stat lucrurile cu cel mai intins - ca suprafata - imperiu pe care l-a cunoscut istoria, cel al mongolului Genghis-Han. El s-a extins cu rapiditate fara egal in istorie tocmai pentru ca nu se oprea pentru a-si consolida teritoriile odata cucerite, asa cum faceau romanii, de exemplu.

Parjolea, extermina, jefuia si trecea mai departe. Si el a luat sfarsit - la dimensiunile considerabile la care ajunsese in apogeu - odata cu moartea liderului charismatic si lupta pentru impartirea influentei exercitata de marii locotenenti. Nici el nu a fost capabil sa exercite niciun fel de "export" de putere simbolica.

Chiar daca pur geografic s-a mai extins o vreme, in mod real, imperiul piere odata cu Genghis Han. Aceasta din urma nici macar nu imbratisase vreo religie monotesita - personal era inca tributar samanismului primitiv. Am dat exemplu de moduri in care puterea militara si aceea simbolica fie s-au potentat reciproc (Bizantul, Imperiul carolingian), fie s-au canibalizat in anumite perioade (Egiptul).

Aici am discutat despre o putere simbolica macar potential conturata, daca nu distilata in secole de existenta (crestinismul isi numara existenta deja in secole cand Constantin/Clovis au decis aliantele) si de o putere militara deja redutabila. Romanii aveau la randul lor secole de arta martiala inglobata in strategiile generalilor sai, iar francii erau printre cei mai redutabili razboinici produsi de mare flux germanic.

Aici formele de putere S-AU POTENTAT doar una pe cealalta, niciuna dintre ele CREAND-O pe cealalta. Dar au existat si exemple in care o forma de putere a nascut din mai nimic o alta forma de putere. Cel mai bun exemplu este Islamul.

La jumatatea secolului al Vll-lea, mesajul Profetului se adresa unei societati puternic tribale, lipsite de unitate si constiinta de sine, enclavizate in zone geografice lipsite de resurse economice si fara tendintele expansioniste pe care le ofera o forta militara.

Un secol mai tarziu - indiferent de schisma interna care sfasiase deja lumea musulamana intre sunniti si siiti - o armata nascuta parca din nisipurile deserturilor ia cu asalt si supune tot nordul Africii, cucereste de la vizigoti Spania si este oprita la Pirinei pe muchie de cutit de Carol Martel (35): putin a lipsit ca inca de atunci fostul imperiu carolingian sa nu devina musulman.

Profetul si urmasii acestuia nu aveau nici putere economica si nici militara. Dar puterea simbolica imensa oferita de mesajul Coranului si sinergia creata de aceasta forma de monoteism s-a vadit inca din zorii nasterii ei o formidabila masinarie de razboi. Vom mai oferi doua exemple de interferenta/potentare, tocmai pentru a sublinia DIFERENTELE care pot sa existe intre acestea.

Spania rezultata din Reconquista era fragila din toate punctele de vedere: nu avea putere economica, continea o populatie extrem de eterogena (musulmanii si iudaicii erau numerosi si mai bine educati decat crestinii), puterea centrala a Majestatilor Lor Catolice era serios incercata de forta militara a "granzilor".

Spania - sau mai bine zis conducatorii ei, regii - au jucat totul pe o carte: puterea simbolica, reprezentata de Biserica. De aici vine expresia "mai catolic decat Papa". Pactul nescris intre regii spanioli si biserica suna cam asa: voi ne sprijiniti in ceea ce intreprindem si ne oferiti o indiscutabila autoritate, iar noi va dam prerogative la care nici nu visati in alte spatii geografice.

In Franta, Anglia sau Imperiul "Roman" de Neam Germanic (Germania se "naste" cand Otto I este uns ca "rege al teutonilor", pe la 900), coabitarea intre puterea simbolica (biserica) si aceea militara (regalitate) nu era o permanenta luna de miere. De la chestiunea financiara a taxelor si proprietatilor si pana aceea la numirea reprezentantilor clerului (episcopii) s-au nascut tensiuni care uneori au imbracat forme contondente.

A existat "pelerinajul de la Canossa", cand imparatul german a stat cu funia de gat, in zapada, pana ce a fost primit/iertat de Papa (puterea simbolica si-a demonstrat forta), dar a existat si confiscarea papalitatii in totalitate de catre Filip cel Frumos sau, inainte cu mai bine de un secol, instalarea lui Urban al II-lea cu ajutorul militar masiv al provensalilor lui Raymond de Toulouse (36). Nu a fost cazul in Spania. Puterea pe care regii spanioli au dat-o bisericii a fost unica prin amploarea ei.

Prin bratul inarmat al acesteia - Inchizitia, creata de Papa Inocentiu la inceputul secolului al XIII-lea, in contextul luptei cu catharii din sudul Frantei - regii Spaniei au impus si centralizat puterea in interior si au tinut permanent in sah nobilii naravasi. Oricand puteai fi declarat eretic si ars pe rug dupa un proces mai mult decat lipsit de sanse pentru cel acuzat.

A fost o forma de teroare sistematizata, de tip totalitar, in care a fost folosita cea mai legitima forma de putere, aceea simbolica. Daca unui tiran ii trecea prin cap sa-si justifice actele prin intentia de a jefui economic pe cineva, acest lucru ar fi provocat o indreptatita revolta, pentru ca atentatul la proprietate pune in primejdie o populatie numeroasa si o uneste in fata atentatorului.

Teroarea puterii simbolice este acceptata pentru simplul motiv ca "ceilalti" se considera nevinovati, deci nu se simt in primejdie atunci cand victimele incep sa apara.

Cand se realizeaza ca exista si abuzuri sau chiar acestea devin sistematice, este prea tarziu. Comisia McCarthy (37) nu a gresit in SUA pentru ca a atras atentia asupra infiltrarilor comuniste: erau reale si fostul aliat din razboi, URSS, isi infiltra masiv agentii in structurile unei administratii care nu avea protectie informativa adecvata (OSS, "tatal" CIA, fusese desfiintat dupa conflagratie, iar FBI nu era pregatit pentru acest gen de actiuni).

A gresit pentru ca a inceput sa comita abuzuri in numele unei puteri simbolice - siguranta natiunii - care au fost socotite inadmisibile de o societate nascuta in cultul libertatii. Natiunea americana a stopat abuzurile si a pus capat comisiei mentionate.

In Spania feudala nu avea cine sa puna capat unor abuzuri care erau incurajate de puterea militara. Spania si-a construit si imperiul colonial pe acelasi gen de putere simbolica: in numele Crucii. Populatiile cucerite erau tratate infiorator, justificandu-se ca nu sunt crestini.

"Hispania" - primul pamant vazut de Columb - adica viitoarea Haiti, a fost depopulata si colonizata cu sclavi africani. Puterea economica s-a adaugat celei militare pentru a incuraja abuzurile - munca in sclavie, jaful sistematic, etc - care ii umpleau cuferele cu aur.

In acea epoca, Spania devenise cea mai importanta putere din Europa tocmai pentru ca acumulase, simultan, in forta, toate cele trei forme de putere intr-o masura mai mare decat orice alt regat: puterea militara (invincibila Armada stapanea marile), puterea economica (un nesfarsit suvoi de argint si aur se scurgea dinspre America spre metropola) si puterea simbolica (o biserica agresiva, cu un aparat de teroare bine pus la punct de figuri gen Torquemada si gata sa justifice orice abuz).

Spania a cazut in momentul in care exercitarea acelui gen de putere simbolica a devenit redundanta dupa Renastere (in coloniile din America de Sud tipariturile, altele decat cartile religioase au fost interzise pana in secolul al XVIII-lea), iar declinul puterii militare a condus si la declinul celei economice (tentativa esuata de a invada Anglia a antrenat pierderea controlului marilor in favoarea acesteia din urma). Anglia - a carei putere regionala s-a ridicat, istoriceste vorbind, mai tarziu - a folosit alt gen de putere simbolica pentru a le consolida pe cele economice si militare.

Anglia nu folosea teroarea, de nicio natura: nici in plan simbolic (emanciparea de sub tutela papalitatii a bisericii insulare a nascut o institutie mai degraba toleranta si cooperanta), nici in plan militar (nici macar 20.000 de soldati englezi nu erau dislocati peste frontiere in apogeul Imperiului, in vremea Reginei Victoria).

Dincolo de unele episoade contondente - razboiul cu triburile zulu sau cu burii - colonizarea s-a facut mai mult prin "export" acceptat de putere simbolica decat prin putere militara.

Anglia oferea un model de conduita individuala socotit superior de populatiile colonizate, o organizare administrativa riguroasa si performanta, o cultura care rivaliza doar cu cea a Frantei sau a Germaniei si o matrice economica prospera. Era si in avangarda tehnologica.

De aceea puterea Imperiului Britanic a durat mult mai mult decat cea a Imperiului Spaniol si nu s-a prabusit prin violenta, ci prin consens. De notat ca atunci cand "perla Coroanei", India, a vrut sa-si castige independenta (38), nu au aparut gherilele inarmate (teritoriul se preta la un sangeros razboi de gherilla care putea dura si decenii) ci Gandhi (39). O putere simbolica a fost torpilata tot de o putere simbolica, care in speta s-a vadit superioara.

Cel care a eliberat India nu a fost un David cu sabia, ci un pasnic guru costeliv si aparent pacifist, dar care era suficient de inteligent pentru a intelege ca "softul" trebuie decodificat in termenii in care fusese instalat. O Mare Britanie care nu era obisnuita sa-si exercite violenta extrema pentru a-si proteja posesiunile (lectia americana fusese suficienta) a trebuit sa cedeze cand puterea ei simbolica s-a sfarsit.

Sa luam Algeria colonizata de Franta. Franta republicana si nationalista nu a acceptat ideea independentei statului african, asupra caruia, in treacat fie spus, nici macar nu exercita o influenta simbolica, ci pur militara si economica.

Daca in India puterii simbolice i s-a raspuns cu un atac simbolic prin Gandhi, in Algeria puterii militare i s-a raspuns pe masura, prin nasterea unei gherille urbane crude si redutabile, fapt care a obligat metropola sa raspunda de asemenea prin violenta extrema, care a condus in final la dezastru.

Algeria si-a cucerit independenta si noua putere instalata s-a revedicat (simbolic) de la revolutia de eliberare. Dar amalgamul de marxism, maoism si nationalism care clocotea in structura tinerii puteri renascute nu era suficient pentru a o legitima pe termen lung.

Asa ca a fost imbratisat Islamul ca forma de legitimare/putere simbolica, cu tot ce a decurs de aici. Ranita in orgoliul ei de dezastrul celui de-al doilea razboi mondial, cand a cazut in genunchi in cateva saptamani in fata masinariei de razboi germane, Franta si-a jucat brutal si pur militar cartile coloniale, atat in Indochina, cat si in Africa.

Rezultatul a fost, in ambele cazuri, un dezastru si mai mare si o relativa pierdere de putere simbolica in plan international: tortura sistematica din Algeria nu se prea potrivea imaginii unei Frante culturale/emancipatoare, creuzet al drepturilor fundamentale ale omului.

Renunta relativ pasnic la colonii si nascand Commonwelth-ul, Mare Britanie si-a pastrat macar cvasiintact prestigiul international si, prin urmare, puterea simbolica. Si astazi elita din fostele colonii studiaza la Londra, iar limba engleza este latina moderna.

#chirovici, #puterea , #Cartea Puterea