The Economist: Uniunea Europeana si Marea Britanie, in pragul divortului

Marea Britanie si Europa sunt ca un cuplu cu o casatorie dificila. Azi se cearta, maine se impaca. David Cameron a incercat in toate modurile sa blocheze nominalizarea lui Jean-Claude Juncker la presedintia Comisiei Europene, insa nu a avut succes: UE l-a nominalizat pe fostul premier al Luxemburgului pentru aceasta functie cu 26 voturi pentru si doua impotriva - numai Ungaria a fost de partea Marii Britanii.

Acum, Cameron spune ca se poate intelege cu Juncker. Germania a promis ca va ajuta "familia" sa ramana unita. Suedia se arata disponibila sa satisfaca dorinta Marii Britanii de a renegocia relatia sa cu UE. Toti au sustinut ca cererile britanice vor "fi abordate", iar conceptul o "uniune tot mai stransa" nu trebuie sa fie aplicat, scrie The Economist.

Multi din Bruxelles resping campania "Junk Juncker" ca un acces de furie provocat de politica interna a Partidului Conservator si de Partidul Independentei din Marea Britanie, mai degraba decat de Uniune. Probabil, spera unii eurocrati, problema va disparea daca premierul Cameron va pierde biroul, anul viitor. Dar va fi o deziluzie. Politica britanica s-ar putea schimba, ca de altfel si a UE, in sensul ca nu va fi confortabila pentru guvernul britanic.

A fost surprinzator faptul ca principalele partide britanice au avut obiectii cu privire la sistemul "Spitzenkandidaten" - candidatii la conducere, care a asigurat victoria lui Juncker, temandu-se ca va fi o trecere a puterii de la guvernele nationale la Parlamentul European. Marea Britanie a iesit, de ceva ani, din linia celorlalte tari din UE. Nu sunt nici in zona euro, nici in zona Schengen. Dorinta sa pentru o uniune mai slaba poate fi amanata, dar nu anulata. Fiecare discutie rupe relatiile si se pare ca vor mai fi.

Lupta pentru pozitiile inalte din UE va incepe la reuniunea din 16 iulie

Pentru un singur lucru, nominalizarea lui Juncker este doar inceputul luptei pentru pozitiile cu cel mai inalt rang de la Bruxelles. La intrunirea din 16 iulie, imediat dupa asteptatul acord parlamentar cu privire la numirea lui Juncker, liderii vor incepe cearta pe posturi, aici fiind incluse cel de presedinte al Consiliului European (reprezentantul liderilor), de inalt reprezentant (mai exact, seful politicii externe), presedintele grupului Euro (ministrul finantelor, mai exact) si principalele posturi de comisari europeni. Liderii europeni l-au asigurat pe Cameron, in particular, ca seful Consiliului European va fi ales prin consens. Cu toate acestea, aceste promisiuni s-ar putea sa nu supravietuiasca schimbarilor de ultim minut, aduse de interesul national.

Metoda obisnuita pentru aceste alegeri este aceea de a satisface pe toti cu un "pachet" care sa asigure balansul in randul partidelor politice, al regiunilor si al sexelor. Fiindca Juncker vine de la Partidul Popular European de centru-dreapta, seful Consiliului European ar trebui sa vina de la Social-Democratii de centru-stanga. Aici, principalul candidat este premierul danez Helle Thorning-Schmidt (casatorita cu Stephen Kinnock, fiul fostului lider al laburistilor britanici, Neil Kinnock).

Insa ea ar putea sa nu fie indeajuns de stanga pentru francezul François Hollande, iar aceasta fiindca Danemarca, precum si Marea Britanie, nu au adoptat euro. Unii il sustin pe premierul olandez Mark Rutte, insa pozitia sa asupra "salvarii" din zona euro a atras mania tarilor din sudul Uniunii, iar grupul sau este acum in spatele conservatorilor lui Cameron si al reformistilor. Asa ca s-ar putea apela la PPE: finlandezul Jyrki Katainen, letonul Valdis Dombrovskis, estonul Andrus Ansip sau irlandezul Enda Kenny, toti fosti sau actuali premieri.

Candidatii pentru politica externa sunt trei fosti ministri ai afacerilor externe: polonezul Radek Sikorski (prea anti-rus pentru unii, si cu o imagine afectata de scurgerile de informatii privind criticile sale aduse SUA si Marii Britanii), italianca Federica Mogherini (prea pro-rusa pentru unii si fara experienta) si olandezul Frans Timmermans. Dupa ce a fost marginalizata pentru acest post, unde avea candidata pe Catherine Ashton, Marea Britanie vrea acum un important post in economie, pentru controlul Concurentei (post dorit si de Germania) sau al Pietei Unice.

Presupunand ca poate trece de dorinta lui Juncker de a-si recompensa sustinatorii, Marea Britanie va trebui sa gaseasca pentru acest post un candidat cu greutate care sa nu fie prea eurosceptic, pentru a nu "invita" Parlamentul sa-l respinga - un test pe care s-ar putea sa nu-l treaca.

Un lucru ar trebui urmarit in aceste manevre. La fel de importante ca si figurile publice sunt si oficialii care ies mai putin in fata, mai ales aceia care au legaturi cu crestin-democratii germani de centru-dreapta. In randul celor din spatele Spitzenkandidaten sunt si astfel de persoane, cum ar fi Klaus Welle, secretarul general al Parlamentului European, si Martin Selmayr, care probabil va fi seful echipei lui Juncker. Un gest chibzuit al britanicilor ar fi sa-l numeasca pe Jonathan Faull, un director-general vechi, in fruntea aparatului birocratic, mai exact ca secretar general al comisiei.

Schimbarea din echilibrul de putere

Nucleul dilemei britanicilor este faptul ca, cu cat mai mult discuta Cameron despre plecare, cu atat mai "toxic" devine pentru prietenii sai. Pentru Spitzenkandidaten, Marea Britanie a avut sustinere pentru aproape o treime dintre lideri, iar acum aproape toti l-au abandonat pe premier. El insusi recunoaste cu tristete ca sprijinul britanic pentru orice candidat ar putea fi acum o "pacoste" pentru sansele acestora.

Franta, de multe ori adversarul Marii Britanii, va dori, normal, sa asigure suprematia liderilor sai. Pana la urma, de Gaulle a sustinut dreptul national de vot, in 1965. Insa acum, Hollande conteaza mai putin. El a semnat pentru Spitzenkandidaten, sperand sa castige social-democratul german Martin Schulz. El si colegul sau italian, Matteo Renzi, acum spera ca Juncker sa fie mai bland cu austeritatea fiscala.

La baza problemei sta puterea Germaniei. Cameron a avut incredere in promisiunile partiale ale Cancelarului Angela Merkel privindu-l pe Juncker, insa Merkel si-a schimbat pozitia cand a fost acuzata de favorizarea britanicilor in fata democratiei. Cand doamna si-a schimbat parerea, asa au facut cu totii. Angela Merkel, pana la urma, este cea care va decide pana unde va merge Europa pentru a pastra Marea Britanie in Uniune.