Prostia ca program de guvernare. Cum am invatat sa mimam apartenenta la UE

La inceputul anilor 2000, atunci cand guvernul de la Bucuresti negocia intrarea tarii in Uniunea Europeana, am primit din partea prim-ministrului Adrian Nastase sarcina de a monitoriza motivele de nemultumire pe care statele membre le aveau la adresa noastra.

Pe atunci, cea mai vehementa opozitie fata de avansul negocierilor o avea, ca si acum, Olanda si circula, printre "initiatii" de pe culoarele guvernului si de prin cafenelele de la Piata Dorobanti deopotriva, legenda ca, de fapt, olandezii nu urmareau decat sa previna dezvoltarea portului Constanta in detrimentul portului Rotterdam.

Realitatea prozaica era insa alta: olandezii aveau o lista de vreo zece cazuri concrete, niciunul dintre ele spectaculos. Pe primul loc figura o datorie de vreo 2 milioane USD pe care statul nostru o avea catre o firma inregistrata la Rotterdam si pentru care firma respectiva avea o hotarare definitiva si irevocabila emisa de catre instanta suprema de la Bucuresti, cu cativa ani in urma.

Avocatul olandezilor, eminentul profesor de drept privat international Dragos Sitaru, un om extrem de rafinat si oarecum delicat, era efectiv coplesit de ideea ca insusi statul roman avea indecenta de a nu executa, ani de zile, o sentinta definitiva si irevocabila emisa chiar de Curtea Suprema de Justitie!

A doua cauza pe lista iritarilor olandeze era si mai contrarianta: un olandez pitoresc, dar priceput, cumparase de la Navol Oltenita o hala unde producea sau moderniza iahturi de lux (acolo am vazut-o pe celebra Anna Kournikova care venise sa-si inspecteze iahtul), iar directorii de la Navol pur si simplu nu-l lasau pe olandez sa lanseze navele pe Dunare fara ca acesta sa plateasca o taxa arbitrara (in fiecare zi, alta suma) . Statul olandez a avut decenta sa nu invoce si o datorie pe care Rabobank o avea de recuperat de la RAFO pentru ca stiau cum si mai ales prin cine ajunsese aceasta banca sa faca afaceri cu rafinaria de la Onesti (prietenii stiu de ce!).

Cu lista pretentiilor olandeze astfel intocmita m-am prezentat la premier, care a hotarat sa o supuna atentiei guvernului, pentru a determina reactia cuvenita din partea ministrilor implicati. Ei bine, aceste cazuri nu au impresionat niciun ministru "de linie" si unele dintre ele nu s-au rezolvat nici in doi ani, dupa multiple discutii; ministrii erau de-a dreptul plictisiti de aceste probleme, iar singurul care a impins rezolvarea unora dintre cazuri a fost, spre cinstea sa, Serban Mihailescu, atunci secretar-general ...citeste mai departe despre "Prostia ca program de guvernare. Cum am invatat sa mimam apartenenta la UE" pe Ziare.com