O propunere interbelica, solutie pentru ineficienta sistemului financiar de astazi?

Cand Franklin Roosevelt a preluat mandatul de presedinte al SUA in 1933, primul act economic pe care l-a semnat a fost acela prin care a vrut sa elimine colapsul bancar ce a cufundat America in cea mai mare criza. Ca parte a planului, el a aprobat prima schema federala de asigurare a depozitelor, care a remodelat finantele americane.

Roosvelt a semnat acest act la cererea Congresului, chiar daca avea rezerve foarte mari. El era ingrijorat de faptul ca asigurarea depozitelor ar putea "face guvernul Statelor Unite ale Americii sa raspunda pentru greselile si erorile fiecarei banci si sa ofere un premiu pentru o banca nesigura, in viitor". El a avut dreptate sa isi faca griji. Asa cum a prevazut, asigurarea depozitelor a redus riscul de retrageri masive. Dar a redus, de asemenea, si atentia deponentilor asupra activitatii bancilor, noteaza The Economist.

De-a lungul timpului, plasa guvernamentala de siguranta a crescut, ajungand la noi dimensiuni in timpul crizei financiare din 2007-2008. Aici nu au fost incluse toate depozitele clasice, dar au fost atrase investitii pe termen scurt, care efectiv erau vazute ca un fel de depozite bancare, cum sunt fondurile atrase de pe piata monetara si instrumentele comerciale garantate cu active. Cand acesti creditori non-bancari au inceput sa se retraga, sustinerea guvernamentala s-a extins si la depozite. In urma crizei, autoritatile de supraveghere au crescut gradul de impozitare al sistemului financiar. In dezbateri inversunate, s-a discutat daca aceste reforme au facut finantele mai sigure. Insa putini neaga faptul ca orice intarire a sistemului a fost facuta cu pretul unor reglementari foarte intruzive.

Planul de la Chicago, in actualitate

Exista o alternativa? In 1933, un grup de economisti de la Universitatea din Chicago, a trimis administratiei lui Roosevelt o nota in care era prezentata o solutie. Planul de la Chicago, asa cum a devenit cunoscut, imparte in doua principalele functii ale bancilor: acceptarea de depozite si acordarea de imprumuturi. Bancile ar trebui sa aiba toate fondurile din depozite disponibile pentru retrageri. Creditarea, cu toate riscurile, ar fi fost lasata firmelor cu finantare de la investitori privati, care ar fi fost dispusi sa riste pierderi in cautarea de mari profituri.

Roosevelt a optat pentru asigurarea depozitelor, dar ideea centrala a planului Chicago, cunoscuta sub denumirea "narrow banking" (banca sigura, care investeste toate depozitele atrase in active sigure si nu se implica in investitii - n.r.) inca mai intriga economistii. Cel mai recent, pe John Cochrane, de la Booth School of Business a Universitatii din Chicago. Intr-o lucrare recenta, el propune un sistem de reglementare financiara dezvoltat pe modelul original al planului de la Chicago, cu cateva noutati din secolul al XXI-lea.

Orice banca sau entitate-bancara, cum ar fi un fond mutual, care se finanteaza prin pasive cu valoare fixa pe termen scurt, ar putea investi numai in titluri pe termen scurt emise de Trezorerie sau de Rezerva Federala. Bancile ar putea activa si pe alte segmente - plati bancare, emiterea de carduri bancare etc. - dar nu vor avea voie sa utilizeze datoria pe termen scurt pentru a finanta astfel de activitati.

Imprumutarea nu ar trebui eliminata in totalitate. Institutiile financiare ar trebui sa se poata imprumuta. Dar pentru a minimiza riscurile sistemice ale acestei datorii, Cochrane propune o taxa Pigouvian. Astfel de taxe au ca scop compensarea prejudiciului adus societatii de o anumita activitate, cel mai frecvent intalnita fiind taxa de poluare. In acest caz, ar fi o taxa de cateva puncte procentuale pe datoriile restante, pentru a compensa societatea fata de riscurile sistemice pe care le creeaza institutia bancara.

Ar functiona aceasta masura? Un document, publicat in 2012 de catre doi economisti ai FMI, a concluzionat ca planul de la Chicago ar conduce la boom-uri sau caderi mai putin pronuntate.

Un plan cu multe necunoscute

Dar un astfel de plan ridica si mari intrebari. In primul rand, implementarea: cum sa fie transformat sistemul de astazi al bancilor extrem de indatorate, intr-unul in care acestea sunt finantate, in principal, prin capital. Din punct de vedere politic, ar fi o opozitie puternica din partea grupurilor de interese. Din punct de vedere economic, tranzitia va solicita ca bancile sa dispuna de multe imprumuturi, sau fonduri echivalente obtinute din credite pe termen lung si din capitaluri proprii.

O a doua preocupare este daca o ruptura intre "bancile sigure" si firmele de creditare si de investitii ar elimina, de fapt, ce functioneaza acum in sistem. Daca alte institutii inlocuiesc bancile in acordarea de imprumuturi, ar putea deveni fragile. Fondurile mutuale, de exemplu, sunt finantate de catre actionari, nu de creditori; dar in cazul in care astfel de actiuni sunt considerate ca fiind stabile si sigure, investitorii le vor trata ca depozite, si vor incerca sa-si retraga investitiile, daca siguranta banilor este amenintata. Un studiu arata ca fondurile mutuale care detin active nelichide au mai multe sanse de a fi afectate de retragerile investitorilor, din cauza performantelor mai putin bune decat a fondurilor care detin active lichide.

Ruinele in flacari, greu de vandut

"Incercarile colective de lichidare pentru a satisface cererile de retragere ar fi ca si cand ai vinde ruine in flacari", au spus Stephen Cecchetti de la Universitatea Brandeis si Kim Schoenholtz de la Universitatea New York. "Cand acest lucru se intampla, oamenii pur si simplu s-ar aduna la 'bancile sigure', si nu ar fi nici o sursa de creditare". Pentru a preveni acesta posibila situatie, sustin cei doi, guvernele ar trebui sa intervina pentru a salva intermediarii "nu asa de siguri".

In al treilea rand, un astfel de sistem ar avea nevoie de o multime de alte noi reglementari. De exemplu, se pune problema cum ar defini Cochrane datoriile pe termen scurt si, prin urmare, unde vor fi aplicate taxele Pigouvian. Ce tipuri de datorii ar putea fi acoperite? Cele de o zi, de 90 de zile sau de un an? Dar datoriile convertibile? Ar trebui companiile din industrie sa plateasca astfel de taxe? Dar companiile de leasing? Pentru toate aceste decizii, va fi nevoie de implicarea guvernului, de lobby si de arbitraj.

Nu exista nici o garantie ca planul economistului Cochrane ar fi mai simplu sau mai sigur decat actualul sistem. Dar, avand in vedere costurile tot mai mari si ineficienta regimului de reglementare de astazi, conceptul "narrow banking" merita, cu siguranta, o atentie mai mare.