Industria românească, între provocări și oportunități, după noile reguli UE. “Putem fi producători de materiale verzi în regiune” VIDEO

La finalul lunii mai, Consiliul UE a adoptat un regulament privind emisiile de carbon ale industriei. Printre altele, normele stabilesc ca producătorii români de petrol și gaze să dezvolte capacitățile pentru a stoca 9 milioane de tone de dioxid de carbon. Într-un interviu acordat Ziare.com, experta în economie curată Luciana Miu explică faptul că aceste obligații pot reprezenta o resursă economică importantă.

Ținta europeană este o capacitate de 30 de milioane de tine în stocare a carbonului emis ca urmare a proceselor industriale, iar companiilor din România le revine o cotă de sub o cincime, punctează Luciana Miu, directoarea pentru economie curată în cadrul grupului de experți Energy Policy Group, într-un material de analiză publicat în iunie despre captarea și stocarea carbonului (CCS).

Patronii din industria combustibililor fosili au cerut asigurări cu privire la viabilitatea economică a proiectelor de stocare. Conform regulamentului, ca firme responsabile pentru o mare parte din emisiile de gaze cu efect de seră, responsabilitatea de construire a capacităților de stocare este pe umerii lor. Aceste situri de sechestrare a carbonului ar urma să fie folosite pentru a depozita emisiile din industrii altfel greu de decarbonizat - siderurgie, petrochimie sau materiale de construcții.

În februarie, Federația Patronatelor din Petrol și Gaze spunea că regulile europene trebuie să garanteze contracte sigure cu producătorii industriali, conform Radio Români Actualități.

Oportunități pentru industria grea și companiile de combustibili

Un posibil câștig pentru producătorii din România ar fi de pe urma așa-numitelor produse verzi - cele cu emisii reduse sau net zero de carbon, pentru care nu există însă întotdeauna standarde clare. Totuși, o nouă nișă pentru astfel de produse îndemână posibile noi câștiguri pentru companii. În același timp, și producătorii de petrol și gaze pot obține venituri de pe urma captării și stocării carbonului, prin taxarea emițătorilor.

“De exemplu, avem o oportunitate în România ca industria cimentului să înceapă să producă ciment verde. Nu avem un standard încă, (...) dar înseamnă că avem o șansă să fim competitivi și să avem și un avantaj, pentru că cererea există și continuă să crească. Există cerere din partea firmelor de construcție și din partea producătorilor de materiale de construcții pentru materiale precum betonul cu emisii reduse de carbon. Deci, prin captarea carbonului ajungem la producția unei tone de ciment cu mult mai puține emisii decât o tonă produsă convențional. Putem să o etichetăm drept ciment verde și putem să devenim noi producătorii de materiale de construcții verzi din Europa Centrală și de Est. Potențialul acesta există și poate fi valorificat. (...) Deci, aceasta este oportunitatea ca industria emițătoare să continue să opereze, să păstreze acele locuri de muncă, dar să și crească, să se dezvolte, să meargă în direcția tranziției verzi și să se poziționeze ca un concurent din piața Europei Centrale și de Est, dar, de ce nu, și din piața europeană de producători de materiale verzi: cimentul, varul și chimicale”, exemplifică Miu.

În contextul obligațiilor, și producătorii de petrol și gaze au acum mai multă siguranță cu privire la cererea de pe piață a producătorilor industriali.

“A doua oportunitate este pe partea de stocare. Operatorii siturilor de stocare nu vor da gratis această capacitate, nici procesul de injectare a dioxidului de carbon captat în subteran. Vor aplica niște tarife și vedem asta deja în alte proiecte care vor începe în Europa de Nord-Vest, dar și în SUA. Operatorii primesc o sursă de venit din partea emițătorilor care doresc să-și capteze dioxidul de carbon, să-l pună pentru transport într-o conductă, iar la capătul acestei conducte să fie injectat în subteran. (...) Cum va fi acest tarif determinat, nu este clar. Probabil că o să fie la început negociat, apoi s-ar putea să se intervină și o reglementare care să determine un plafon, ca să ne asigurăm că toți operatorii industriali, inclusiv cei mai mici, au acces la siturile de stocare și își pot trimite dioxidul de carbon captat spre stocare fără niște tarife pe care nu și le pot permite. Însă este o sursă de venit pentru operatorii de situri de stocare, este o nouă afacere pentru ei. Aceste depozite golite de hidrocarburi, care nu îi mai deservesc pe acești operatori din punct de vedere a afacerilor convenționale de extracție a combustibililor fosili, devin o nouă sursă de venit prin injectarea de dioxid de carbon în aceste zăcăminte.

Aici mai intervine faptul că obligația României de stocare este relativ ridicată. Emisiile domestice de pe teritoriul României care vor fi transmise spre stocare în aceste situri s-ar putea să nu poată acoperi toată obligația de stocare. Este încă neclar de la ce industrie ar veni și nu este nimic sigur, însă România se poate poziționa ca și un centru pentru Europa Centrală și de Est în care să primească dioxid de carbon din alte țări învecinate, un model pe care l-a aplicat Norvegia. Norvegienii au prioritizat emisiile din industria grea, care să fie transmise spre un sit de stocare din Marea Nordului. Însă acum, în faza a doua proiectului, încep să primească emisii de CO2 transportate pe nave și din alte țări. Deci, o altă sursă de venit. Aici intervine din nou o îngrijorare, care cred că la bază este legitimă: ideea că ne trimit țările învecinate emisiile de dioxid de carbon, deșeuri care vin spre România. Dar aici trebuie reformulată narațiunea. Nu este vorba să intre deșeuri în România, este vorba de cum intră aceste deșeuri și ce se face cu ele. Noi la graniță o să avem standarde: nu primim dioxid de carbon care este contaminat cu impurități. Va exista un standard pentru ca acest dioxid de carbon să poată intra în România și să poată fi stocat ca să reducă orice risc de contaminare, de coroziune a conductelor și așa mai departe. Chiar când ajunge la situl de stocare este injectat la un kilometru adâncime și este monitorizat. La fel este și cu aceste deșeuri. (...) Permitem doar ceva care știm că ne poate face într-un fel bine, poate genera o nouă afacere de care ne putem ocupa și suntem compensați pentru ceea ce importăm din punct de vedere al tarifelor pe care le aplicăm. (...) Noi avem o responsabilitate și o oportunitate să dezvoltăm noi afaceri în România”, argumentează Miu.

Temeri și critici

Odată epuizate resursele, locurile de extragere a hidrocarburilor devin puncte propice pentru injectarea carbonului spre stocare. Regulile care guvernează aceste procedee prevăd condiții anume de sechestrare și monitorizarea locului. Chiar și cu aceste norme pe hârtie, oamenii s-au opus în România unui astfel de proiect, în Argeș.

În martie 2023, localnicii din Boțești s-au opus unui proiect al OMV Petrom SA, despre care au spus că a fost decis de primar fără știrea lor, conform Realitatea. Luciana Miu pune evenimente de acest tip pe seama excluderii comunităților locale din luarea deciziilor.

“Studiile din domeniu arată foarte clar că este nevoie de o implicare a comunităților locale foarte devreme. Nu știu detaliile despre acordul încheiat între companie și primărie, însă este destul de clar că nivelul de implicare a comunității locale nu a fost satisfăcător din punctul lor de vedere. Problema de comunicare poate este un contribuitor, dar implicarea activă a comunităților locale trebuie să fie o prioritate și trebuie să ținem cont de faptul că reticența socială crește dacă nu există această implicare. Poate este o anumită timorare față de ideea de a merge la o comunitate locală, unde deja poate există o anumită reticență față de ideea de a exploata subteranul cu tehnologii necunoscute, de către o companie multinațională, această timorare nu este în beneficiul nimănui. Acum ne confruntăm cu ce se întâmplă pe mai departe, pentru că în România va trebui să facem astfel. Avem acest caz de anul trecut care a ajuns în media și care într-o anumită măsură a fost și dus de media într-o anumită direcție; cum procedăm pe viitor, cum ne asigurăm că în viitoarele proiecte, în viitoarele activități de explorare a potențialelor situri de stocare comunitățile locale sunt implicate de la început. Îngrijorările comunităților locale sunt legitime și ele depind de nivelul de conștientizare, de nivelul de informație despre aceste tehnologii. În momentul în care ai o tehnologie relativ nouă, despre care se comunică relativ puțin, opiniile comunităților, dar și ale publicului în general, sunt susceptibile la dezinformare. (...) Ar fi trebuit să existe, în primul rând, un răspuns coerent (din partea statului și a operatorilor - n.r.). Eu nu am văzut să existe un răspuns la riposta din partea comunității locale și din partea mediei Și aceasta a fost o mare pierdere, pentru că ar fi fost un moment foarte propice să începem un dialog transparent.

Nu cred că este în beneficiul nimănui ca operatorii industriali sau ca autorităților locale să meargă la o comunitate locală așteptându-se să primească acceptare din prima. Trebuie un dialog și trebuie un dialog transparent, pentru că aceste comunități locale au îngrijorări care sunt fundamentate. (...) Este normal să fii îngrijorat dacă nu ți se explică că acest dioxid de carbon este injectat la un kilometru adâncime, că este injectat în depozite care sunt protejate de un strat de rocă, al cărui scop este să nu lase să se ridice la suprafață dioxid de carbon, că există un sistem de monitorizare, că suntem obligați la nivel național și european să conducem monitorizarea siturilor de stocare, că se aplică sancțiuni în caz de orice scăpare de dioxid de carbon și că avem un istoric al proiectelor în Europa, dar și în alte țări, în care nu au existat altfel de scăpări de dioxid de carbon. Putem să spunem toate acestea, dar doar dacă avem o interacțiune și un dialog în care și ascultăm”, punctează experta EPG.

Captarea și stocarea carbonului ca instrument în mitigarea efectelor schimbărilor climatice a atras critici și din partea activiștilor de mediu și a experților din domeniu. Printre altele, aceștia reclamă că astfel de proiecte sunt folosite ca o justificare pentru a continua extragerea de combustibili fosili, perpetuând pericolele pentru mediul înconjurător și pentru oameni.

“Este o critică din o perfect legitimă. Pe de o parte, teoretic, carbonul se poate capta și din unități de producție de exemplu a energiei, din combustibil fosil, centrale pe carbone sau pe gaz natural. Deci, asta este încă o critică din partea organizațiilor de mediu care este destul de frecvent citată și în alte țări, că acest CCS ne va permite să folosim în continuare centralele pe cărbune. Poziția noastră ca EPG este destul de fermă: există un clasament al zonelor de aplicare a captării și stocării carbonului, iar producția de energie pe bază de combustibil fosil este cel mai jos. Nu este nici eficient din punct de vedere economic și nu duce nici la o mitigare semnificativă a schimbărilor climatice. (...) În industria grea trebuie să fie prioritizată captarea carbonului, nu pentru producția de energie fosilă Acum, există și un alt aspect. În Marea Britanie se anunță proiectul de captare și stocare a carbonului și în același timp se anunță și noi exploatări petroliere și de gaze naturale. Aici cred că trebuie să fie o abordare sectorială în privința emisiilor. (...) Aceste ținte, evident, trebuie să țină cont de faptul că, la nivel de economie, la nivel de Uniune, trebuie să ajungem la emisii net zero până în 2050, însă traiectoriile vor fi diferite. Nu putem să ne așteptăm ca mașinile pe bază de combustibil fosil să dispară în același ritm în care, să spunem, că pătrunde energia regenerabilă în producția de electricitate. Prin separarea acestor sectoare evităm suprautilizarea captării carbonului ca metodă de compensare pentru alte sectoare. Fiecare sector este responsabil, are o țintă și o traiectorie pentru a ajunge la acea țintă”, argumentează experta pentru Ziare.com.

Trăgând linie, acest instrument este utilizabil acolo unde nu există alte variante, conform Lucianei Miu.

“Per total, îngrijorarea aceasta este într-adevăr una legitimă, iar noi, în publicațiile și în proiectele noastre, evidențiem în continuu faptul că aceste tehnologii CCS trebuie să fie aplicate unde nu există alternative; pentru producția de energie există alternative. Nu va fi ușor, sunt și ele complexe însă sunt alternative, per total mai ieftine și mai eficiente decât captarea și stocarea carbonului. Trebuie înțeles că aceste tehnologii nu sunt tratate ca o soluție miraculoasă. Nu sunt aplicate peste tot, lucru care ar fi și în detrimentul comunităților locale, dacă am avea proiecte CCS care, să spunem, împânzesc România pentru a reduce emisiile din producția de energie fosilă. Nu este ceea ce ne dorim. (...) Trebuie să gândim o strategie la nivel de România: unde vor fi aplicate aceste tehnologii și cum ne asigurăm că alte sectoare nu se folosesc de reducerea emisiilor prin CCS ca să-și continue activitatea”, încheie reprezentanta EPG.

Interviul poate fi urmărit în întregime mai jos.

...citeste mai departe despre "Industria românească, între provocări și oportunități, după noile reguli UE. “Putem fi producători de materiale verzi în regiune” VIDEO" pe Ziare.com

Pregătindu-se să candideze la funcția supremă în stat, Ciolacu promite "o reindustrializare a României"

Premierul Marcel Ciolacu, liderul PSD și candidat la funcția de șef al statului, promite "o reindustrializare a României". Marcel Ciolacu a lansat această promisiune cu prilejul unei vizite...