Lectia anilor "90

O privire spre trecut, nu strica. Invatamintele anilor "90 pot aduce solutii pentru actuala criza.

Romania a avut, in anii "90, propria criza economica. Fara anvergura regionala, criza romanesca a fost resimtita cat se poate de local.

Din punct de vedere temporar, criza a durat intre anii 1990 si 1999, si, chiar daca in anumite perioade din acest interval de timp statistica nu a inregistrat termenii de recesiune, in ceea ce priveste nivelul de trai si starea economiei, putem vorbi, fara indoiala, de o criza.

Absenta reformelor, hiperinflatia, blocajul financiar, nivelul ridicat al stocurilor de produse, falimentele bancare, toate au fost elementele care au caracterizat criza economiei romanesti.

De fapt, economia s-a confruntat cu doua probleme majore: prima, tranzitia spre economia de piata, cu tot ceea ce a presupus acest proces: ajustari legislative, schimbari ale pietelor de desfacere a marfurilor, scaderea puterii de cumparare pe piata interna si cedarea unor prerogative ale statului in economie.

A doua, formarea “noii clase de bogati ai noii economii”, clasa care a inceput sa-si defineasca si sa cucereasca teritoriul economic pe care sa-l domine.

“Noii bogati” au fost atat companii romanesti sau straine, cat si investitori autohtoni sau externi.

Dupa zece ani de criza (1990-1999), au urmat noua ani de crestere economica (2000-2008), ani in care Romania a avut rate impresionante de crestere, inflatia a cunoscut o traiectorie descendenta, investitiile straine au ajuns la niveluri ridicate (in anii "90, Romania a ratat primul val al investitiilor straine care au venit din Vest catre Estul Europei), atrase atat de cresterea ritmului privatizarii companiilor de stat, cat si de imbunatatirea mediului de afaceri, fapt care a adus si investitii greenfield.

Investitorii straini au venit cu bani, tehnologie, know-how si propriile piete de desfacere. Astfel, s-a dezvoltat sistemul financiar (banci si asigurari), in multe ramuri ale economiei statul a disparut aproape complet, Romania a obtinut statutul de economie functionala de piata, a acces in Uniunea Europeana si a devenit membru NATO. La nivelul populatiei, cresterea economica a inceput sa-si arate roadele.

Cresterea din statistica s-a simtit si in buzunarele populatiei, dupa cativa ani de la debut. Salariile au crescut, piata fortei de munca s-a flexibilizat prin accesul muncitorilor romani, oficial sau neoficial, in statele UE, iar creditul pentru populatie (practic inexistent in anii "90) a atins cote apropiate de nivelul tarilor europene.

Suntem, astazi, din nou, in plina criza. O criza care vine de data aceasta din afara Romaniei, din economia mondiala, dar care va afecta economia noastra pe o perioada mai lunga chiar decat tarile din care a plecat criza.

Ar mai trebui spus un lucru: chiar daca criza are cauze externe, ea isi transfera efectele, dar, partial, si cauzele in economia interna. In sensul ca fiecare economie lupta, acum, sa gaseasca propriile solutii de iesire mai rapida din criza.

Exista cel putin trei asemanari intre criza anilor "90 si cea de astazi: 1) pierderea sau contractia pietelor de desfacere; 2) nevoia de reducere a cheltuielilor bugetare si calitatea managementului realizat de stat la companiile pe care inca le mai detine; 3) scaderea nivelului de trai al populatiei.

Si atunci, ca si acum, companiile romanesti s-au confruntat si se confrunta cu o scadere accentuata a cifrei de afaceri din cauza pierderii, chiar si partiale, a pietei externe si a scaderii pietei interne. Motivele sunt diferite.

Imediat dupa anul 1989, companiile romanesti, exclusiv cu capital de stat, erau obisnuite sa aiba comenzi comerciale obtinute din aranjamente politice, in special din tarile Tratatului de la Varsovia, din unele state arabe si africane.

Dizolvarea pactului de la Varsovia a dus si la anularea contractelor economice. Obiectivul companiilor cu capital de stat ar fi trebuit sa fie prelungirea vechilor contracte si gasirea de noi piete. Firmele de stat au ratat aceasta tinta.

Privatizarea comertului exterior a lasat companiile de stat fara mana lor dreapta: marketingul si contractele de export. Contracte care au fost preluate de intermediarii exportului. Companiilor le-a fost amputat bratul care aducea banii si nu si-au mai putut reveni.

Fara piata externa, cu o scadere drastica a comenzilor interne care s-a suprapus cu blocajul financiar, firmele de stat au devenit o prada sigura a economiei de piata. Unele s-au privatizat pe bani putini, altele au dat faliment.

Astazi, criza a redus drastic exporturile romanesti. Situatia este, din acest punct de vedere, asemanatoare cu cea din anii "90. Si acum, ca si atunci, se pune problema reorientarii produselor romanesti catre alte piete externe.

Diferenta este insa ca, astazi, o buna parte din companiile romanesti apartin investitorilor straini, din care o mare parte sunt europeni. Ei sunt primii interesati sa gaseasca noi piete sau sa le diversifice pe cele existente, incluzand in planurile lor si companiile romanesti.

In anul 2000, primul din sirul de ani de crestere economica, motorul principal a fost exportul. Si astazi, exportul poate fi un motor al redresarii economice, dar, din pacate, un motor care trebuie turat de partenerii nostri occidentali, acolo unde se duc aproape trei sferturi din exporturile economiei romanesti.

Pentru a decola din nou, economia romaneasca are nevoie, insa, de doua motoare: atat cel extern, cat si cel intern.

Or, pe plan intern situatia este complicata. Si atunci, si acum, se aflau in dezbatere problemele reducerii cheltuielilor bugetare. Temele predilecte ale anilor "90 erau legate de subventiile bugetare acordate companiilor cu capital de stat si de nivelul arieratelor pe care aceste firme le induc in economie. In contrapartida, se dezbatea mult rolul social al acestor companii.

Din pacate, astazi, dupa mai bine de zece ani, temele nu s-au schimbat. Tot subventii, tot datorii bugetare si tot un numar de angajati prea numeros. Temele anilor "90 sunt confirmate, in aceste zile, chiar de discutiile purtate cu Fondul Monetar International.

Desigur, este putin probabil ca in anul 2010 sa se puna problema inchiderii companiilor de stat subventionate (asa cum a fost cazul in anii "96), dar tema eficientizarii acestor intreprinderi va fi pe agenda guvernului macar pentru faptul ca este inscrisa si in acordul cu FMI.

In anul 2009, un subiect mai sensibil chiar decat companiile cu capital de stat este cel al aparatului de stat. Exista un numar impresionant de angajati in administratia publica si in cea locala, care fac parte dintr-un aparat care s-a umflat in ultimii patru ani atat numeric, cat si din punctul de vedere al salariilor.

Astfel, s-a ajuns ca salariile din sectorul de stat sa fie mai mari decat din cel privat. De asemenea, administratiile locale traiesc din transferuri de la bugetul de stat, iar bugetul asigurarilor sociale are un deficit tot mai accentuat.

Daca luam aminte la experienta anilor "90 vom intelege ca economia nu va  putea demara fara o restructurare a cheltuielilor bugetare. Economia romaneasca n-a scapat nici in anii "90 de ajustari ale cheltuielilor publice si, probabil, ca nu va scapa nici acum.

Chiar daca in anii "90 s-au facut lent, reformele s-au facut. Politicienii de atunci s-au ferit de reforme rapide in speranta ca vor micsora costurile sociale si ca nu vor plati factura la nivel politic. In cele din urma insa, reformele s-au facut, in special in anii 1996-2000, costurile politice au fost asumate, iar economia a fost gata de crestere.

Restructurarea cheltuielilor publice (prin privatizarea sau inchiderea companiilor de stat si prin reducerea subventiilor bugetare) a fost acompaniata de masuri de stimulare a cresterii economice (masuri de incurajare a exporturilor si o legislatie incurajatoare pentru investitorii care nu au ezitat sa vina in Romania).

Concluzia este aceea ca astazi criza nu va putea fi depasita fara insanatosirea cheltuielilor bugetare si fara cresterea afacerilor companiilor romanesti.

Veniturile firmelor romanesti depind de cresterea exporturilor, de redresarea pietei interne (prin reluarea creditarii, pe termen scurt si cresterea economica, pe termen mediu) si de nivelul investitiilor publice.

Modelul anilor "90 arata ca este putin probabil ca Romania sa poata evita o reducere a cheltuielilor bugetare. Reducerea poate fi amanata, dar nu anulata.

Exista insa doua solutii-minune pentru a aduce peste noapte bani mai multi la buget si a ne permite o amanare pe termen lung a reducerilor bugetare. Ele tin de exploatarea rapida a zacamintelor de titei si gaze naturale din Marea Neagra si de micsorarea economiei negre si a evaziunii fiscale care ajung la valori importante din produsul intern brut al tarii.

Sunt, cum spuneam, solutii-minune. Am vorbit despre asemanarile economiei romanesti din anii "90 si de astazi.

Pe scurt, si despre diferente. Cele mai importante tin de Banca Nationala a Romaniei (BNR) si de sistemul financiar. Astazi, BNR are o rezerva valutara consistenta, care ii permite sa apere la nevoie cursul de schimb valutar si are ca tinta reducerea inflatiei.

Sistemul financiar a aratat in anii 2004-2008 ca poate credita en gros economia, adica atat companiile, cat si persoanele fizice. Reluarea solida a creditarii economiei reale se va face doar dupa ce se va mai tempera aspiratorul de bani care este Ministerul Finantelor, aspirator care absoarbe o buna parte din lichiditatea pietei.

Dar, probabil, diferenta importanta dintre anii 2004-2008 si momentul actualei crize este ca, in anii trecuti, companiile si romanii au trait pe datorie si, in felul acesta, au crescut consumul si deficitul de balanta comerciala, in vreme ce astazi statul traieste pe datorie, iar cu banii luati imprumut plateste salariile bugetarilor si pensiile. QED.