Interviurile Business24.ro
HOT TOPICS

Ce facem cu bancile?

Ce facem cu bancile?

Statul roman nu a gasit nici o cale pentru a incuraja creditarea. De aceea, intr-o tara ca Romania, care are o imensa nevoie de finantare, bancile locale se gandesc sa scoata din economie, numai anul acesta, patru miliarde de euro.

Si, totusi, ce facem cu bancile? Se discuta mult despre programul de austeritate si despre absenta masurilor de relansare a economiei. Dar se trece in plan secund situatia relansarii creditarii.

Cifrele lunii iulie arata o scadere a procesului de creditare atat pentru persoanele fizice, cat si pentru companii. Desigur, aceasta tendinta nu este una pur romaneasca. Studiile arata ca economia europeana pierde, din cauza incetinirii creditarii, intre 1,5% si 2% din potentialul de crestere.


Economia romaneasca este, cu siguranta, afectata de scaderea creditarii cu atat mai mult cu cat bancile locale au gasit, deja, un bun debuseu de finantare, si anume bugetul de stat. Desigur, nu este vina bancilor ca imprumuta masiv statul.


Vinovat este, de data aceasta, cine cere, nu cine da. Din acest punct de vedere, problema principala este obiceiul pantagruelic al bugetului de a ingurgita sume enorme de bani (calculele arata ca numai anul acesta statul roman s-a imprumutat cu 11 miliarde de euro atat de la bancile locale, cat si de la organismele internationale).


Anul trecut, Ministerul Finantelor se imprumuta de la bancile locale, in medie, cu un miliard de euro pe luna, in cadrul acestei sume fiind inclusa si “rostogolirea” creditelor ajunse la scadenta, adica plata dobanzii si pastrarea imprumutului “principal”.


Toate aceste cifre arata cat de mare este dependenta statului de banii bancilor, dar si cat de “legate” sunt bancile romanesti de trezoreria statului. Pentru ca aceasta legatura este foarte stransa, creditarea companiilor si a persoanelor fizice a ramas la cote foarte joase.


Bancile romanesti crediteaza foarte putin economia romaneasca, dar pentru acest lucru gasesc o serie de explicatii, unele obiective.


Astfel, bancherii sustin, in apararea lor, ca o buna parte dintre companii sunt supraindatorate, altele au activele “subtiate” de criza economica si ca, in fine, planurile de afaceri nu sunt bancabile, adica nu indeplinesc criteriile impuse de sistemul bancar pentru obtinerea de imprumuturi.


Situatia persoanelor fizice este asemanatoare, adaugindu-se insa si dificultatile legate de piata muncii, adica cresterea somajului si scaderea veniturilor atat in sectorul de stat, cat si in cel privat.


In acest context, la jumatatea acestui an, bancile au solicitat obtinerea unei derogari de la conditiile convenite in Acordul de la Viena (incheiat anul trecut si in care se stipuleaza ca bancile straine isi vor mentine expunerea financiara pe Romania), respectiv au cerut sa-si poata micsora expunerea cu 5%.


Unele banci facusera deja acest lucru, discret, adica retrasesera bani din Romania, motivatia fiind aceea ca mediul de afaceri romanesc nu le permite plasarea lichiditatilor de care dispun.


In cifre absolute, 5% din totalul expunerii pe Romania reprezinta aproximativ patru miliarde de euro. Suntem in situatia ciudata in care economia romaneasca are nevoie de finantare, iar bancile isi muta o parte din lichiditati in alte state, pentru ca aici nu au ce face cu banii.


Trebuie spus ca situatia nu este imputabila bancilor in proportie de suta la suta. La un an si jumatate de la declansarea crizei in Romania, constatam ca guvernul a facut foarte putin pentru a utiliza mediul bancar, cu exceptia imprumuturilor realizate de Ministerul Finantelor.


Ce ar fi trebuit sa faca statul? Spre exemplu, ar fi putut sa incheie un acord cu bancile si, eventual, cu cateva mari companii private asupra finantarii unor proiecte de anvergura nationala. Proiectele puteau sa fie din domeniul infrastructurii rutiere, feroviare sau energetice, din domeniul telecomunicatiilor sau din zona industriala.


Iata cateva exemple: autostrazi, centrala nucleara, modernizarea unor complexuri energetice, constructia de microhidrocentrale, dezvoltarea infrastructurii de transport in domeniul energetic.


De asemenea, proiectele legate de fondurile europene ar fi trebuit sa fie cofinantate din banii bancilor, iar un exemplu in acest sens sunt proiectele din agricultura.
Desigur, bancile nu pot fi obligate sa acorde imprumuturi.


Dar cateva obiective prioritare se puteau gasi. Cu atat mai mult cu cat ele ar fi putut sa beneficieze si de garantia statului.


Este foarte adevarat ca garantia statului mareste deficitul bugetar. Dar de ce ar garanta statul pentru Rafo Onesti sau Oltchim si nu pentru un  proiect de anvergura nationala care sa aiba si un efect de antrenare in economie?


In fine, un deficit bugetar mai mare care insa sa se bazeze pe garantarea finantarii unor proiecte esentiale pentru Romania ar fi fost un bun argument la negocierea cu Fondul Monetar International.


Exista o initiativa in acest sens a Ministerului Economiei care a lansat strategia reindustrializarii Romaniei.


Ideea este de aplaudat, ba chiar in strategie sunt numite si o serie de obiective concrete pentru economia romaneasca, precum dezvoltarea “clusterelor” industriale, prioritati de dezvoltare in domeniul tehnologiei informatiilor, in industria energetica sau auto.


Ca strategie, totul este perfect. In realitate, bancile ies cu banii din Romania fara ca statul, impreuna cu marile firme private, sa miste un deget.


Nu-i mai putin adevarat ca bancile isi confirma pragmatismul dus la extrem. Cum altfel se poate interpreta situatia pusa in discutie de autoritatile romane din domeniul protectiei consumatorului care au sesizat ca bancile locale continua sa aplice comisioane care in Europa au fost deja scoase in afara legii.


Comisionul de amanare a ratei scadente si comisionul de risc de intarziere a platii sunt doua tipuri de costuri care nu se mai intalnesc in Europa.


In plus, bancile romanesti au reactionat in mod antieconomic la legislatia privind protectia consumatorului. Au renuntat la unele comisioane, dar le-au inclus, pe furis, in alte costuri. De asemenea, nivelul de referinta al dobanzii este calculat intr-un mod netransparent.


De fapt, bancile si-au transferat o parte din dificultatile specifice crizei asupra clientilor. Iar cei mai expusi au fost consumatorii individuali care, spre deosebire de companii, nu au forta de negociere.


De aceea, statul ar trebui sa profite de excesul de lichiditati din banci, pentru a-i convinge pe bancheri sa finanteze si economia romaneasca. Daca nu prin persoane fizice, macar prin marile proiecte. Pentru acest lucru, nici un argument nu ar trebui neglijat.


Nici macar masura de forta care ii irita teribil pe bancheri: legea falimentului personal. O lege neconvenabila pentru banci, dar care poate apara consumatorul individual de presiunile bancilor.



Ti-a placut acest articol? Urmareste Business24 si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Business24.
Sursa: Business24
Articol citit de 4047 ori
Citeste mai multe desprebanci creditare stat criza fmi mediu de afaceri