Va face Obama un "New Deal" sau riscul sistemic se va pastra cel putin inca 1 an?

„OK, sa incercam si asta” - pare a spune atat presedintele B. Obama, dar si trezorierul T. Geithner. Pe langa putinii investitori optimisti, care tot spera ca anul 2009 sa le aduca mai multe vesti pozitive decat negative, acum sunt tot mai multi oameni, care tremura la gandul ca efectele ambitioaselor planuri de stimulente initiate de administratia SUA sa se lase mai mult asteptate sau sa nu reuseasca.

Aceasta atitudine a generat imediat in piata o MARE INCERTITUDINE, caz in care indicii americani au scazut in medie cu 4,5%, iar ceilalti indici ai pietelor straine le-au urmat exemplul indeaproape (vezi ziua de marti si miercuri, adica de 10-11 februarie).

Desigur ca o parte dintre pesimisti se bazeaza mult pe nereusitele planurilor anterioare de sprijin financiar puse in aplicare de fostul guvern Bush in anii 2007 si 2008 si tot ei nu pot intelege cum poate sa aiba succes un plan bazat pe un parteneriat public privat si cu masuri discutabile.

Se pare ca propunerile trezorierului T. Geithner pentru planul 2 TRAP, vizeaza mai mult un sprijin financiar privat pentru achizitionarea activelor toxice apartinand marilor banci cu pierderi, la preturi corect evaluate si un ajutor guvernamental mai redus, de 500 mld. dolari. Asa ceva imi aduce aminte de psihologia presedintelui Roosevelt din anii 1933-1939 privind „try something” (incearca ceva), care nu a dus neaparat la succes.

Iata ca si Senatul a aprobat planul de stimulente dupa ce Camera Reprezentantilor il aprobase in luna ianuarie. Dar si aici avem contradictii privind suma. Totusi istoria trebuie sa mearga mai departe si cele doua camere se vor pune de acord asupra fondurilor totale destinate stimulentelor financiare. Cat va fi pana la urma ramane de vazut (819 sau 838 mld. dolari).

Pana atunci sa ne aducem aminte ce au facut anterior alti presedinti americani.

Ce a adus in timpul Marii Depresiuni nou planul „NEW DEAL”

In anul 1933, dupa ce Roosevelt a fost ales noul presedinte al SUA, foarte multi americani sperau ca, dupa cca. 4 ani de recesiune economica caracterizata printr-un somaj in crestere si o scadere drastica a indicatorilor macroeconomici, sa vada masuri clare de stabilitate si apoi de crestere economica.

Roosevelt a adus astfel un prim optimism in SUA prin planul „New Deal”, care, in prima faza, 1933-1935, a schimbat putin politica de stopare a depresiunii economice initiata de Hoover. in fond noul presedinte a urmarit salvarea capitalismului prin masuri legislative cu o magnitudine si varietate mai mare si implicand total puterea guvernului federal.

Principalele masuri au fost in principal legislative si au vizat : asigurarea de noi locuri de munca prin investitii publice in domeniul infrastructurii (drumuri pe calea ferata, diguri), in domeniul sanatatii, a invatamantului si a sanatatii. Ne aducem aminte ca in perioada 1929-1933 una din 5 banci americane au dat faliment, iar Roosevelt a fost obligat in cele din urma sa le inchida pe toate („bank holiday”) pentru a face o reglare completa a sistemului bancar bolnav.

Totusi istoricii vremurilor ulterioare au recunoscut ca nu planul „New Deal” a fost catalizatorul cresterii economice din SUA ci oportunitatile oferite de al doilea razboi mondial, care a asigurat locuri de munca reducand treptat somajul de la 25% la 14% si a impus ca rata cresterii PIB sa fie in medie de 9,4% timp de mai multi ani la rand.

Reglarea riscului sistemic invechit poate stopa pierderile sistemului bancar

Intr-o alta ordine de idei multe banci, asa precum am observat trateaza cu indiferenta riscurile majore ale sistemului in care actioneaza. Este suficient sa privim putin la pierderile fara numar ale marilor banci americane si din Europa, atat din anul 2008, dar mai ales dupa primirea sprijinului financiar din partea FED, BCE si bancile nationale pentru a ne convinge de acest fenomen global.

Lipsa de lichiditati creste vulnerabilitatea marilor companii
Este usor de inteles ca planurile guvernelor trebuie sa ajute legislativ si financiar sectorul bancar, dar mai ales bancile cu mari probleme, care s-au repercutat atat in pietele de capital, dar si la nivel economie prin reducerea ritmului de crestere. in alta ordine de idei bine ar fi daca intentiile lui T. Geithner se vor corela cu ale grupului G 7 prin masuri comune si de cooperare.

Deprecierea preturilor actiunilor bancilor din acest an s-a datorat in primul rand ca urmare a vanzarii masive pe piata de capital a propriilor actiuni sau a altor active aflate in portofolii care trebuiau sa acopere solicitarile urgente de retragere din partea clientilor, dar si pe baza cresterii temerilor fata de noile pierderi operationale (ex. Bank of America scade cu 65%, iar Citigroup cu 47% etc.). 

Toate acestea ne duc cu gandul la lipsa lichiditatilor din piata financiara si deci la o criza a creditelor, mai ales interbancare. Cu cat aceasta criza este mai mare cu atat creste vulnerabilitatea bancilor si implicit a marilor companii, care sunt clientii de baza ai acestor institutii financiare.

De aceea bancile intrate in colaps sunt prinse ca intr-un cerc vicios si nu se pot salva singure ci numai cu sprijin extern si controlabil. Daca ne gandim ca tot sistemul economic se bazeaza pe credite, iar acestea pe activitatea bancara atunci vom intelege de ce guvernul este nevoit sa intervina obligatoriu pentru a salva situatia.

Cum o va face guvernul SUA ramane de vazut. Noua miscare a planului 2 TARP american prezentat de T. Geithner pe 10 noiembrie a indus deja nesiguranta si incertitudine in piata financiara privind gasirea acelui capital privat, care sa preia activele toxice de la bancile care solicita sprijin, fie si la un pret evaluat corect cu participarea guvernului SUA. Asa ceva poate fi ceva unic dar si hazardat. 

O implicare mai redusa din partea guvernului SUA, intr-o prima faza, de cca. 500 mld. dolari pentru acordarea sprijinului financiar bancar nu este vazuta cu ochi buni de catre investitori, care se asteptau la mai mult, chiar daca asigurarile au fost ca la nevoie trezoreria si FED pot interveni pe parcurs cu pana la 1.000 mld. dolari.

Motive de optimism ?

Cea mai buna proba este evolutia actuala a burselor straine si cresterea temerilor din pietele de capital. Asa ca pot spune ca sunt mai multi oameni care nu spera decat cei care spera, cel putin deocamdata. Situatia poate fi identica cu cea din anul 1935 cand dupa alegerea noului presedinte Roosevelt, americanii s-au impartit in doua categorii - optimistii si pesimistii. Cei din urma nu vedeau cu ochi buni intarirea puterii  guvernului potrivit modificarilor legislative sau ca ei sa fie la mana proprietatii statului.

In acelasi timp, cel mai mare investitor W. Buffett a spus ca este absolut necesar ca planul de salvare al bancilor sa fie pus in aplicare in primul rand pentru reducerea/diminuarea colapsului acestui sector. Sa nu uitam ca pe timpul Marii Depresiuni din 1929-1933 bancile americane dadeau faliment dupa faliment, iar sistemul bancar era sub influenta unui colaps puternic greu de invins din interior.

Sunt putini investitori care sunt familiarizati cu cunoasterea si focalizarea mecanismelor stimularii cresterii economiei unei tari sau a economiei globale, in general.

Daca vom dori sa aflam acest aspect, care in acest moment devine foarte important pentru orice investitor, dar si pentru o atenta monitorizare a functionarii planului Obama, vom constata ca exista acest indicator al CRIZEI CREDITULUI numit TED spread. Acesta masoara diferenta de pret dintre contractul futures pentru imprumuturile guvernului SUA pe ultimele 3 luni (3-month T-BILL) si contractul EURODOLLAR pe trei luni (adica dobanda LIBOR - rate LIBOR) pentru imprumuturile bancare internationale evidentiate la bursa din Londra.

Din graficul alaturat vom observa ca nivelul actual al indicatorului TED SPREAD este de 1,7 cu mult peste nivelul mediu anterior de 1% considerat o prima tinta a guvernelor si bancilor centrale implicate.

Totusi vom mai constata ca, pe de o parte, in perioadele in care cresterea economica din SUA era vizibila indicatorul avea valori medii cuprinse intre 0,5-1% si pe de alta parte, pentru perioadele in care s-a evidentiat si agravat criza creditului cu efecte negative asupra cresterii economice valorile indicatorului cresteau de la 2%  la un nivel maxim de cca. 5% aruncand in piata o mare neincredere intre partenerii creditului bancar si implicit la nivelul sectorului bancar.

Avand in vedere gradul de acuratete al acestui indicator pentru estimarea tendintei cresterii economice putem emite prognoze cat de cat valabile in functie de nivelul TED SPREAD pentru evidentierea sau urmarirea modului in care asteptarile optimistilor/pesimistilor planului Barack Obama se vor confirma/infirma si in viata reala.

Asa ca un nivel stabil al indicatorului in jurul valorii de 0,5% ar putea semnala o reusita a planurilor guvernului american, in mod deosebit. Un prim semnal il vom putea avea daca acest spread se va apropia foarte mult  de nivelul 0%.