Interviurile Business24.ro
HOT TOPICS

Alo? Oare pe tine, ce te mai mișcă? La ce rezonează inima ta dacă un act artistic de calitate te lasă indiferent?!

Alo? Oare pe tine, ce te mai mișcă? La ce rezonează inima ta dacă un act artistic de calitate te lasă indiferent?!


Se întâmplă ceva. Un act artistic. Cineva cântă o baladă la vioară în Centrul Vechi. La câteva sute de metri, altcineva, cântă live, voce & chitară, una dintre piesele mele preferate – “The Sound of Silence” (Simon & Garfunkel). Mă opresc parcă hipnotizată și mă așez pe treptele primitoare din fața BNR-ului. Vântul îmi șuieră ușor, aducându-mi sunetele acelea miraculoase direct în inimă și mai departe de ea. Închid ochii și o emoție plăcută îmi cuprinde tot trupul, semn că ele, sunetele, vorbesc pe limba inimii mele. Mă simt ca la un concert în aer liber. Un concert de care-mi era dor, foarte dor după atâta pauză de pandemie cu restricții. Pe treptele scăldate în apusul cuminte lăsat peste București, îmi găsesc liniștea și bucuria unei emoții intense.

E toamnă, o zi de marți obișnuită în București. Iar Cezar Hăbeanu este astăzi terapeutul meu, căci nu greșesc dacă spun că tot ceea ce provoacă el dincolo de visare, e terapie curată. Deschid ochii și lângă mine găsesc câteva zeci bune de oameni fascinați de omul cu chitară și voce polifonică. Omul acesta adună mulțimi cu vocea și chitara lui care, uneori, pare să cânte singură, omul acesta transmite atât de mult prin actul lui artistic live. Deschide poarta imaginației, purtându-ne pe fiecare în trecut sau în viitor, după putință. În locuri unde inima bate cu putere, încrustând în memorie emoții intense, imposibil de uitat. Gândul mă poartă pe rând prin toate locurile unde muzica m-a oprit din mersul meu sprinten – orașe și stațiuni unde am fost cândva simplu turist. Un ropot de aplauze mă trezește brusc din semi-visarea mea. Văd zeci de oameni care trec grăbiți prin fața artistului. Unii se opresc, filmează, semn că le place ceea ce aud, pentru ca mai apoi să-și vadă de drumul lor. Puțini dintre cei care se opresc însă, răsplătesc artistul. Suntem în criză economică, îmi zic, și un soi de compasiune mă plesnește instantaneu. Pentru ei, apoi pentru artist.

Lui Cezar nu-i știu povestea, nu știu dacă omul acesta trăiește doar din muzică. Așa că-mi opresc mintea să mai rumege realitatea și mă las purtată de muzică. O altă piesă care-mi place răsună acum peste noi – “Hallelujah” a lui Leonard Cohen. Cântam și noi cu el pe refren. Clar, mă simt că la un concert adevărat. Pe o treaptă mai jos aud un schimb de replici între doi tineri: “Crezi că nu ar umple Sala Palatului băiatul asta?” “Clar, ar umple-o!” Și le dau dreptate în sinea mea. Artistul își ia “la revedere” de la noi, mulțumindu-ne și rugându-ne să încurajăm actul artistic stradal oriunde ne-am afla. Ne anunță că va închide cu o piesă proprie de pe primul său album intitulat “2005”, piesa “Fire”. Ne roagă să-l ajutăm cu un “o” într-o anumită ritmică, pe o anumită secvență muzicală. Pare atât de simplu. De ce nu?! Piesa se aude, ne place, ne place mult chiar în ciuda “o-urilor” schimonosite de lipsa talentului nostru muzical. Nu ne iese, nu suntem profesioniști, dar ne amuzăm copios de haosul sau “varza” la care suntem co-creatori. Show-ul se încheie, e un pic trecut de ora 22.00 și nu, nu e weekend în București. Oamenii pleacă, treptele preiau supremația locului. Câțiva răsplătesc artistul pentru prestație, în final. Un singur om cumpără CD-ul cu albumul său. Cobor și eu să îl urmez. În carcasa chitării văd doar câteva bancnote mari, de 50 și de 100 lei și foarte multe de câte 1 leu și 5 lei. Cumpăr un CD și las și eu singura bancnotă mai mare pe care o dețin – 50 lei. Și mă oftic că nu mai am cash, aproape că-mi cer scuze. Cezar îmi zâmbește, îmi mulțumește politicos și începe să-și strângă sculele. Îl felicit și-i mărturisesc că asemenea show-uri eu am mai văzut doar afară, în străinătate – la Londra, în Dublin, în Paris… În cartierul Latin mi-amintesc că am zăbovit jumătate de zi încercând să mă opresc la fiecare artist care spunea ceva pe înțelesul inimii mele. Erau mulți, unii cântau, alții susțineau scenete de teatru, alții jonglau cu tot felul de instrumente de circ. M-am întrebat atunci, și e mult de atunci, de ce nu avem și noi, în orașele noastre, asemenea manifestări artistice. Cezar îmi spune că și el a cântat 10 ani peste hotare, în mai multe orașe – Dublin, Roma, Milano, Helsinki, Amsterdam, având concurența unor “buskeri”(artiști stradali) deveniți între timp celebri, precum Passenger, Dermot Kennedy și alții. Acum înțeleg nivelul lui și-mi întăresc convingerea că acolo unde există concurență sporește calitatea. Îi mulțumesc încă o dată pentru curajul de a se întoarce acasă și îl întreb dacă trăiește exclusiv din muzică. Răspunsul lui mă surprinde. Îmi spune că da. Și îl întreb, firesc, de ce nu știu despre el, eu fiind jurnalist, parte din industria muzicală de foarte mulți ani, și cum poate trăi azi în România doar din muzică. “Eu credeam că artiștii stradali, raportându-mă la pseudoartiști precum unii de prin Vama-Veche, strâng bani doar de o vodka și un sandviș”, mă trezesc spunându-i. Râde și-mi spune că e familiarizat cu această percepție eronată sau idee preconcepută. Apoi îmi mărturisește că se poate trăi bine din muzică, dacă investești în calitatea actului artistic – de la sunet la repertoriu și imagine.

Mă uit la “pachet” și da, se vede clar că investește. Aflu că este și producător muzical și inginer de sunet, că are un studio de înregistrări dotat la standarde europene și că mare parte din ceea ce a câștigat de-a lungul timpului din prestațiile artistice stradale a investit-o în studioul pe care-l deține. Îmi spune că înainte de pandemie, în zilele de weekend câștiga mult mai bine, iar veniturile se rotunjeau din participarea la festivalurile de profil din țară și din străinătate, dar și din partea de producție muzicală pentru alți artiști. Îl întreb cum este astăzi și unde prestează, dacă Centrul Vechi este singurul loc unde poate fi ascultat? Descopăr că la nunți și botezuri nu merge, doar Calea Victoriei mai este un alt loc “norocos” unde se mai oprește în weekend-uri, atunci când traficul se închide. Și că azi, veniturile s-au micșorat considerabil. “Cred că oamenii nu mai au disponibilitatea de a plăti așa cum o făceau înainte pentru entertainment. Principalii “furnizori” sunt turiștii care ne vizitează orașul. Din păcate, chiar sunt nevoit să mă gândesc la alternative – fie să plec din nou în altă țară, fie să deschid ceva funcțional în aceste vremuri…”, îmi spune el.

“Strada este poate cea mai autentică scenă pe care un artist o poate avea.”

Mă întristez, gândindu-mă că locul lui e pe marile scene și că, foarte posibil, o să-l pierdem din nou. Și odată cu el, și pe alții asemenea lui. Pentru că acest gen de artist, care are curajul să se dezvăluie complet în fața unei audiențe ad-hoc, fără tertipuri și efecte sonore și vizuale, este categoric un căștig pentru noi, cumva un brand de țară, care aduce plus valoare și lasă turiștilor impresii bune și amintiri plăcute. Cumva este de neprețuit ceea ce reușește să facă pentru noi. Și iar mă rușinez că singura bancnota pe care o aveam în portofel era prea mică. Pentru că, sincer, m-a făcut să mă simt că la concertele pentru care am plătit o sută sau chiar două sute de euro. Îi mai pun o singură întrebare, promitandu-mi să-l mai caut… pe Youtube, Spotify și pe stradă. “Îți place să cânți pe stradă când știi că locul tău este pe scena?” Iar Cezar îmi răspunde simplu, cu nonșalanța și sensibilitatea unui artist veritabil: “Strada este poate cea mai autentică scenă pe care un artist o poate avea. E ca un instrument perfect de măsurare a valorii pe care o ai ca artist. Din stradă primesc feedback-ul real, acolo văd cel mai clar dacă ceea ce fac e bine sau nu, iar cea mai mare bucurie o am atunci când adun mulțimea, iar oamenii stau până îmi termin setul, mă felicită și îmi susțin munca, cumpărându-mi albumul. Iubesc strada, e mult mai personală decât o scenă mare, unde oamenii se adună să aplaude, setați fiind, psihologic, de diferența de nivel dintre scenă și public. Pe stradă, dacă nu oferi calitate, nu primești aplauze. Deci, răspunsul meu este că da, îmi place să cânt pe stradă chiar dacă prestez și pe scene mari, de festival, și în țară și peste hotare, de câte ori sunt invitat la acest gen de evenimente.”

De aici îmi vine și îmi stăruie și mie o întrebare. Pentru toți cei care aleargă grăbiți, Dumnezeu știe unde chiar și atunci când ies la plimbare, ignorând total prestații pentru care alții ar plăti sume mari de bani – “Oare pe tine, ce te mai mișcă? La ce rezonează inima ta dacă un act artistic de calitate te lasă indiferent?!”

Maridana Arsene

Ti-a placut acest articol? Urmareste Business24 si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Business24.

Sursa: Business24
Articol citit de 467 ori
Citeste mai multe despreCezar Habeanu muzica