Interviurile Business24.ro
HOT TOPICS

Gazele rusesti: e bine sau e rau?

Gazele rusesti: e bine sau e rau?
Neindoielnic ca multa lume se intreaba zilele acestea daca Occidentul s-ar putea descurca fara livrarile rusesti de titei si gaze naturale. Abia am reusit sa iesim din a doua criza, din 2006, privind livrarile de hidrocarburi rusesti in Occident.

Asta ne da un motiv sa incepem sa speculam ca acea criza ruso-ucraineana din ianuarie 2006 a fost doar preludiul unei majore remodelari rusesti a relatiilor de preturi cu democratiile post-sovietice.

Situatia ivita este incarcata cu repercusiuni negative pentru vecinii importatori de hidrocarburi din Comunitatea Statelor Independente, daca acestia vor avea vreodata conflicte de interes cu Rusia din cauza problemelor legate de titei sau gaze naturale. De aceea, nu e nimic surprinzator legat de scenariile indraznete provenite din mintile stralucitoare din cadrul comunitatii energetice internationale, privind modul in care se poate inlocui dependenta generala a Occidentului de lilvrarile de gaze rusesti. Totusi, cu greu pot ei sa vina cu o predictie revolutionara sau, cel putin, promitatoare despre cum s-ar putea face sa traim fara dependenta grea de titeiul si gazele ruse.

Retorica UE pe aceasta tema este mai mult filosofica, decat practica: "Sprijinim ideea ca Rusia sa-si stabileasca preturi de piata si cu Ucraina si cu Belarus", a declarat cancelarul Germaniei, Angela Merkel, in cadrul intrevederii cu presedintele Rusiei, Vladimir Putin, la 21 ianuarie 2007. "Totusi, ne-ar placea sa avem asigurate livrarile de titei si gaze naturale in Europa", a adaugat cancelarul Germaniei.

Rusia, factor-cheie in furnizarea de energie

Rusia este o tara bogata, iar titeiul si gazele naturale sunt activele bogatiei sale. Cresterea dramatica a preturilor titeiului pe pietele internationale a dat un impuls puternic dezvoltarii economice a Rusiei, impingand tara pe locul proeminent detinut inainte printre liderii mondiali.

Totusi, Rusia nu mai e o superputere. Si-a predat pozitia acum putin timp, lasand comunitatea internationala sub conducerea unei singure superputeri: SUA. Lumea a trait un moment de respiro, sperand ca zilele spiralei cursei inarmarilor, a razboaielor mocnite, a diplomatiei cu pistolul si a "razboiului stelelor" s-a dus. Occidentul s-a inmuiat fata de Rusia, ce parea mai atractiva pentru ca era redusa la o putere regionala preocupata cu problemele si afacerile sale pe propriul domeniu.

Dar asta nu a durat: criza ruso-ucraineana privind gazele care a avut loc la inceputul anului 2006 a pus capat iluziilor si a ingropat asteptarile unor modeste ambitii. Lumea, in general, a inceput sa inteleaga ca Rusia a revenit in sa, iesind in scena ca putere mondiala dura, de data asta din punct de vedere al energiei.

Comunitatea internationala a fost fortata sa inteleaga ce incredibila putere vine din detinerea unor imense rezerve de gaze naturale si retele de export. Desi criza a fost rezolvata cu succes, a avut un efect asa de puternic, ca anumite tari au inceput sa speculeze ca Rusia se foloseste de monopolul sau asupra gazelor naturale ca de o noua arma creata pentru a obtine suprematia mondiala. Cooperarea sa in domeniul energetic cu Occidentul, considerata pana recent ca mutual benefica si pur economica, a capatat imediat o imagine de comportament periculos si patologic secretos.

Opiniile difera. "Rusia s-a dovedit singura ca realitate existenta ce trebuie luata in considerare", a comentat filosofic Konstantin Griscenko, ministru adjunct de externe al Ucrainei, la sfarsitul anilor '90, luand cuvantul la forumul international al expertilor in domeniul energetic, care a avut loc la Istanbul, in iunie 2006. Aparand la aceeasi reuniune, secretarul adjunct al Departamentului de Stat al SUA (din acea perioada), Strobe Talbot, a fost mai explicit: "Rusia se foloseste acum de resursele sale energetice ca de un instrument de forta de stat".

Dar oricum, Gazpromul a fost cel etichetat ca fiind baiatul rau: la urma urmei, nu tine de bunele maniere sa "storci" Ucraina impovarata si infometata dupa gaze - care pana in 1991 a fost infratita cu Rusia in cadrul URSS - si sa o faci sa semneze preturi abia suportabile, in mijlocul iernii reci. Motivul principal a fost politic, afirma expertii internationali dupa o anumita reflexie: guvernul presedintelui ucrainean Iuscenko a cotit prea mult spre Occident si a pus in pericol integritatea relatiilor ruso-ucrainene, stabilite in vremea mandatului presedintelui Kucima.

Blocul estic ramas fara petrol

Dar, in timp, afirmatiile lor au parut ca reflectand doar o parte a povestii. Recapatandu-si prestigiul international si cu economia in crestere, Rusia a inceput, de asemenea, sa-si restructureze relatiile cu tarile postcomuniste de pe pozitii de forta. Duse au fost zilele cand Rusia subventiona din greu livrarile de petrol si gaze naturale catre democratiile postsovietice, in tentativa de a-si mentine relatiile de sprijin reciproc si bunavecinatate. Politica sa de azi este tributara nostalgiei sentimentale privind trecutul comun intr-o singura patrie. Se bazeaza pe asumarea pragmatica a faptului ca si pentru tarile Comunitatii Statelor Independente tarifarea pentru furnizarile de energiei se calculeaza pe baze egale, la fel ca si pentru partenerii straini ai Rusiei.

Aceasta tendinta recent ivita si-a dobandit claritatea deplina la sfarsitul anului 2006, cand a venit vremea ca anumite tari postsovietice sa semneze pentru noi preturi ale gazelor. De data aceasta, cea mai ezitanta parte in semnarea noilor preturi crescute s-a dovedit a fi Belarus. Pe langa faptul ca s-a bucurat de reputatia de a fi un satelic fidel si devotat al Rusiei, Belarus nu a stabilit relatii de cooperare mutual benefica cu tarile straine, in mare parte din cauza personalitatii presedintelui Alexandr Lukasenko. Presedintele Lukasenko este considerat de Occident ca lider national ce sufera de sechelele mentalitatii erei sovietice. Cu un astfel de lider, Belarus ar fi putut cu greu fi suspectat de orientare pro-occidentala, cum au fost Ucraina sau Georgia.

Totusi, Belarus a refuzat sa semneze cresterea preturilor la gazele naturale rusesti, pana in ultimul minut al anului 2006 - contractul a fost semnat, in final, la ora 11:58 p.m. la 31 decembrie 2006 - fortand Gazprom sa-i avertizeze pe unii dintre clientii sai din Occident in privinta unei posibile intreruperi a livrarilor de gaze din cauza pozitiei lipsite de compromis a Belarusului.

Spre deosebire de presedintele Ucrainei, Iuscenko, cel dulce la vorba si care cade usor la compromis, instigatorul de conflicte a fost presedintele Lukasenko, care a aparat pozitiile belaruse in mod incapatanat si vorbind deschis. Inutil sa mai spunem ca situatia s-a rezolvat de la sine in beneficiul Rusiei, la fel ca acum un an: in final, Belarus a capitulat in fata cresterii preturilor la gaze naturale de pana la 100 dolari mia de metru cubi pentru anul 2007, semnand un contract pe cinci ani cu Gazprom pentru livrarile de gaz si pentru tranzit.

Totusi, anul 2007 nu a adus nici o usurare in disputele energetice. Fiind fortat sa capituleze in disputa privind pretul gazelor, Belarus a reusit - cel putin temporar - sa intrerupa livrarile de gaze naturale catre Occident prin oleoductul Drujba chiar din primele zile ale lunii ianuarie. De aceea, conflictul care a inceput intre Rusia si Belarus a evoluat intr-o criza ce lasa fostele aliate sovietice din blocul estic, Polonia si Republica Ceha, fara livrari de petrol.

Luandu-se in considerare ca Republica Ceha depinde in proportie de 50 la suta de Rusia pentru aprovizionarea cu petrol, intreruperea livrarilor a creat o problema serioasa. Situatia aceasta a declansat declaratia ferma a cancelarului Germaniei, Angela Merkel, care nu a cazut in linia traditionalelor relatii calde si prietenesti dintre conducerea Germaniei si Rusiei.

Dar, din nou, opiniile difera: lasand practic livrarile de titei si gaze sa treaca prin conductele controlate de Rusia, tarile post-sovietice au folosit atat de mult timp titeiul si gazele naturale subventionate de Rusia ca au inceput sa ia aceasta situatie ca normala si de la sine inteleasa. Criza din ianuarie 2006 i-a scuturat pe multi, desi nimeni nu a indraznit sa-si exprime dezacordul fata de Rusia de teama repercusiunilor.

Aparent, rabufnirea puternica a Belarus, din ianaurie 2007, a castigat multi suporteri taciti din tarile CSI, care in secret s-au bucurat ca au vazut Rusia prinsa intr-o situatie tensionata cu livrarile de petrol. Presedintele Lukasenko a devenit astfel erou.

In contrast, Occidentul apare unanim ca acuzand Belarus pentru ca provoaca o criza a petrolului, de vreme ce occidentalii cred in mod sincer ca toate tarile care consuma titei sau gaze naturale din Rusia trebuie sa plateasca egal.

Este absolut corect si nici una din democratiile postsovietice nu va fi vreodata de acord sa fie taxata pentru bunuri sau servicii la un pret mai mare decat cel pe care il au de platit tarile occidentale. Dar, cu gazele ruse, situatia este diferita: e o materie prima foarte speciala, iar aici standardele duble se permit, cel putin din punctul de vedere al democratiilor post-sovietice.

Majoritatea gazelor naturale ale Turciei provin din Rusia

Gazele naturale sunt folosite relativ recent drept combustibil. Extractia comerciala a inceput in anii '50, cand SUA au descoperit brusc valoarea adaugata a gazelor si au inceput rapid sa construiasca gazoducte pentru transportul si distribuirea lor. Procesul a fost asa de spontan, ca unele oleoducte aflate in constructie la acea vreme au fost rapid remodelate pentru gaze naturale. A fost o evolutie creatoare de epoca. Lumea, in general, a fost antrenata intr-un masiv proces de consum de gaze naturale, proiectand diferite si sofisticate modalitati de transportare a acestora.

Gazele rusesti isi au radacinile in istorie pe piata internationala din anii '70. De atunci s-au definit ca o sursa credibila de energie pentru o buna parte a Europei. In vremurile sovietice, Rusia a obtinut o imagine de partener demn de incredere, onorandu-si acordurile contractuale si dispunand de toate mijloacele necesare pentru asigurarea furnizarii neintrerupte a gazelor naturale. Aceasta imagine bine stabilita a Rusiei a capatat o noua dimensiune anul trecut, cand livrarile rusesti de gaze naturale in democratia post-sovietica a Ucrainei au devenit o chestiune de taioase confruntari politice, amenintand sa expuna riscului toate livrarile de gaze naturale rusesti catre Occident, prin Ucraina.

Analistii au ajuns sa creada ca situatii similare de criza cu livrarile ruse de hidrocarburi ar putea avea loc oricand, din nou, atat timp cat resursele energetice din Rusia catre pietele mondiale continua sa treaca prin conducte controlate de tarile CSI, care si ele importa titei sau gaze naturale rusesti. Presupunerea lor nu a asteptat sa se verifice: exact un an mai tarziu, Belarus, infuriat de cresterea pretului la gaze naturale de catre Rusia, a provocat o criza a petrolului, care a rezultat in intreruperea de livrari de petrol spre tarile fostului bloc de Est.

In marea lor majoritate, economiile post-sovietice nu doar importa gaze rusesti: ele practic chiar traiesc din acestea; in tari precum Republica Moldova, Ucraina, Lituania sau Georgia gazele naturale inseamna supravietuirea lor economica. Pentru ele Rusia este singura sursa de aprovizionare cu gaze naturale, dat fiind monopolul gazelor naturale care controleaza furnizarile catre consumatori prin compania nationala Gazprom - realitate care cu greu lasa alta optiune tarilor care depind de importuri pentru diversificarea aprovizionarii lor.

Nimeni nu se indoieste ca a avea de a face cu monopolurile internationale nu e o treaba usoara - si nu numai pentru tinerele economii post-sovietice, ci si pentru Turcia, de asemenea. Turcia este o tara dependenta energetic si, prin urmare, isi acopera totalul de cerere de gaze prin importuri. Turcia s-a alaturat clubului consumatorilor de gaze naturale in 1980, cu lansarea primului gazoduct turco-rus, care se extinde din Rusia, prin Ucraina, Romania si Bulgaria, pentru a intra in Turcia prin granita sa de nord-vest.

La sfarsitul anilor '90, Turcia si Rusia a ajuns la acordul de a construi o conducta exceptionala, de ultima tehnologie subacvatica, Blue Stream, poreclita de sceptici si de pesimisti ca "visul albastru". Dar, primul care a facut mutarea in proiect a fost rusul Gazprom si nimic nu a parut vreodata prea imposibil de realizat pentru aceasta companie. In 2006, Gazprom avea o capitalizare de piata de 266,3 miliarde dolari, devenind a treia mare corporatie din lume care depasise Citigrup, British Petroleum si Microsoft.

Nu-i de mirare ca Blue Stream s-a construit cu succes si inchiriat cu succes. Construirea sa a implicat tehnologie avansata cuplata cu o structura financiara sofisticata, Blue Stream devenind una din realizarile majore in domeniul gazelor naturale, din ultimii ani. Gazoductul incepe in vecinatatea Novorossiisk, pe coasta Rusiei, ajungand in portul Samsun, din Turcia. Are o lungime de 200 km si trece prin Marea Neagra, la o adancime de 2140 metri, ceea ce este recunoscut ca record mondial.

Pe langa faptul ca a devenit un alt canal de transport, gazoductul stabileste o legatura directa pentru livrarile de gaze naturale in Turcia, fara sa treaca prin terte tari. Gazoductul Blue Stream trebuie sa ajunga la intreaga capacitate de operare de 16 miliarde metri cubi in 2010.

Energia este un punct de cotitura in cooperarea turco-rusa, iar transporturile de energie constituie 70 la suta din exporturile ruse in Turcia, gazele naturale fiind componenta de baza. Cu gazoductul Blue Stream dependenta Turciei de Rusia a crescut la 65 la suta. Totusi, a ajuns sa devina acceptata ca inevitabila nu doar pentru Turcia, ci pentru o mare parte a Europei Occidentale: optiunile de diversificare a importurilor de gaze naturale in Europa sunt limitate din cauza unei impresionante si crescande prezente ruse pe pietele energetice mondiale.

Rador



Ti-a placut acest articol? Urmareste Business24 si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Business24.
Sursa: Business24
Articol citit de 1129 ori