S-a intors roata

Marti, 06 Decembrie 2005, ora 03:05
1110 citiri

De 15 ani, de cand au inceput reformele economice, n-am avut parte de nici o competitie. Niciodata. Alegerile au fost facute in cabinete guvernamentale. De o parte castigatorii. Marii producatori. De cealalta parte cei destinati sa piarda. Micii producatori, indeosebi cei cu capital privat, multi rentabili. Alaturi de masa mare a consumatorilor. Alegere gresita. Caci nu numai consumatorii si micii producatori au pierdut. Au pierdut si... castigatorii.Cei A"alesiA" au pierdut cel mai mult. Fiindca au fost lasati sa se legene in iluzii. Uitand de riscuri. Dar trecerea la adevarurile economice, inevitabila, a implicat riscuri mari, deseori asumate numai partial, alteori neasumate in nici un fel.

Sau amanarile. Au adus si ele tot castiguri iluzorii. Au fost vazute numai pericolele, nu si binefacerile radicalizarii reformelor. Intr-adevar, trecerea decisiva la adevarul schemelor de personal ar fi provocat mai mult somaj. Dar ar fi adus mai multa productivitate. Atacarea dura a costurilor de fabricatie ar fi cerut mai multa competenta si concurenta la sange. Dar ar fi adus eficienta si ar fi determinat eliminarea delasarii, a risipei, a incompetentei. In fine, adevarul rentabilitatii ar fi pus semnul egal nu pur si simplu intre salarii si munca, raport adeseori nesemnificativ, ci intre salarii si recunoastrea muncii de catre piata.

Amanarea reformelor a fost tot o alegere. Pentru ca marii producatori sa nu fie atinsi nici macar cu o floare. Alegere neinspirata. Fiind preferate paturile caldute, economia si-a putut continua somnul.

Dar presiunile n-au venit numai dinspre producatori. Sistemul de piete libere, integrate, ce ar fi facut economia functionala, i-a speriat nu numai pe directorii si pe lucratorii din marile intreprinderi. I-a speriat si pe multi economisti. A speriat societatea in ansamblu. Guvernelor li s-a cerut A"sa nu lase in voia soarteiA" o economie si un capital insuficient pregatite pentru concurenta de piata. Cu alte cuvinte, sa amane reformele, pentru a-i mai da o sansa centralismului - birocratic sa produca un plus de blocaj financiar si de saracie. Sub motivul ca... intreprinderile romanesti nu erau inca pregatite pentru competitia libera.

Un prim simptom, manifestat imediat, a fost acela ca multe preturi au continuat sa nu spuna adevarul. Intretinand astfel un focar de infectie in economie: inflatia ascunsa. O mai regasim si astazi in preturile administrate. Fapt ce impinge la corectii dupa corectii.

Gradualismul s-a dovedit a fi o pisica blanda care zgarie rau. In cei 15 ani de tranzitie, preturilor nu li s-a dat drumul dintr-o data sa alerge libere, ci in etape. Asa ca inflatia a rabufnit si ea tot in etape. De fiecare data preturile o luau razna. Se scumpeau painea, carnea, laptele. Apoi se declansa spirala, fiind antrenate si alte preturi in vartej. Atat la marfuri alimentare, cat si la cele nealimentare. Dar mai ales la servicii. Procesul s-a repetat etapa de etapa. I-am suportat de mai multe ori, in reluare, efectele dramatice. Desi am fi putut sa le suportam numai o singura data, cum au facut polonezii, ca urmare a unui singur soc al liberalizarii preturilor.

Decat niciodata, e bine si mai tarziu. Treptat, ora exacta a preturilor, a celor neadministrate, a inceput sa fie data si la noi de piata. Inflatia si-a incetinit ritmul. Dovada ca reglajul cel mai bun in economie il asigura liberalizarea si nu strangularea pietei.

Liberalizarile cu jumatati de masura n-au fost insa intamplatoare. Au avut un scop bine definit. I s-a facut hatarul clasei managerilor. Jumatatile de masura i-au saracit insa ani la rand pe consumatori. Inflatia mare i-a scotocit prin buzunare, le-a luat si ultimii bani, pentru a continua sa-i subventioneze pe producatori. Fiindca producatorii asa au fost invatati: sa traiasca din preturi mari, care sa acopere costuri exagerate, productie rebutata, in timp ce au mentinut oferte restranse.

Initial, cererea solvabila s-a restrans si ea. Timp de multi ani. Salariile n-au mai putut sa creasca. Salariile reale, desigur. Desi cele nominale au fost neincetat marite. Pentru ca o productie lipsita de capacitatea de a fi eficienta nu are cum sa justifice alt nivel de castiguri reale, mai inalt. Veniturile neindestulatoare n-aveau cum sa asigure consumuri mai mari. Cererea de consum a scazut. Salariile mici si preturile mari au descurajat cumparaturile. Producatorii s-au transformat, treptat, din invingatori in bieti invinsi. Peste stocurile de produse finite nevandute s-au asezat alte stocuri, ce au facut neincapatoare nu numai magaziile, ci si curtile multor intreprinderi. Piata, atunci cand ii sunt incalcate regulile, se razbuna cumplit.

Produsele fabricate in Romania, tot mai scumpe, fara imbunatatiri calitative, au avut tot mai putini cumparatori. Chiar daca, incetul cu incetul, puterea de cumparare a populatiei a inceput sa creasca.

Apoi, s-a intors roata. Pe o piata cu oferta restransa, s-au adunat mai multi bani decat marfuri. Mult mai multi. A intervenit si dezinflatia, care a dat un alt sens salariului real. Veniturile au inceput sa se miste mai repede decat preturile. Creditul de consum a crescut si a adus inca si mai multi bani in piata. La care s-au adaugat banii multi trimisi acasa de romanii calatori prin lume. Cererea de consum a dobandit o amploare fara precedent. Acestei cereri, ce a luat avant pe o piata libera, i s-a raspuns cu importuri. Producatorii interni, castigatorii de altadata, derutati acum, nu inteleg ce li se intampla. Si nu reusesc sa gaseasca o cadenta optima.

Adrian Vasilescu

Averea