Castigatorul nu ia nimic (II)

Miercuri, 30 Noiembrie 2005, ora 06:01
1168 citiri

Cresterea exploziva a cererii de consum e deja o realitate. Poate fi insa evitata cresterea preturilor interne? Istoria indica doua cai posibile. Diametral opuse.La un pol e calea ce contravine logicii economiei de piata. Batatorita de noi atat inainte de decembrie ?89, cat si dupa.

Cateva episoade semnificative: mercurialul, plafonarea unor preturi prin decizii administrative, limitarea adaosului comercial, subventionarea de la buget a unor preturi de consum.

La celalalt pol, al logicii economiei de piata, se situeaza in primul rand concurenta prin pret. Cale grea. Dar eficienta.

Daca autoritatile de stat vad un pericol in cresterea preturilor interne, ca urmare a poftei de consum, au obligatia de a interveni pe piata.

Nu insa dezorganizand piata prin decizii administrative, ci organizand-o mai bine. Prin echilibrarea cererii si ofertei.

De la Keynes incoace, anii multi de istorie ai interventionismului statal in economie, in care au alternat aplicatii mai mult sau mai putin relaxante, sunt incarcati de exemple ce se inmanuncheaza intr-un flux unic: marfurile bune si ieftine le alunga de pe piata pe cele scumpe. Un astfel de flux fiind rezultatul actiunii pietei. Dar si al interventiei statului prin politici specifice pietei. A lovi insa doua tinte cu un singur foc A- protectia industriei nationale prin descurajarea importurilor si, in acelasi timp, stabilizarea preturilor interne A- fara a incalca logica economiei de piata, in ultima instanta fara a sfida legitatile economice, nu este posibil decat intr-un singur fel: sprijinind intreprinderile protejate sa produca mai bine si mai ieftin.

Sigur, la marfuri competitive, atat prin calitate, cat si prin pret, nu se ajunge cat bati din palme. E nevoie de timp, in primul rand. Sa nu uitam, insa, ca am pierdut deja 15 ani. Ne putem permite luxul sa pierdem in continuare tot atatia? Sau chiar mai multi?

Daca privim inapoi, revazand filmul celor 15 ani ce s-au scurs din decembrie ?89, vom observa particularitati de natura sa ne ingrijoreze privind inflatia din Romania. Este cunoscut faptul ca in regimul trecut, indeosebi in ultimii zece ani, s-au acumulat in societatea noastra presiuni inflationiste extrem de puternice. Situatia era asemanatoare unui cazan cu aburi gata sa faca explozie. Daca explozia a intarziat sa se produca, cauza a fost un echilibru fragil mentinut nu atat prin planificarea centralizata, cat prin incremenirea structurilor sub actiunea mitului centralizarii. Un echilibru intre preturi conventionale si retributii conventionale. Nici unele, nici altele nu aveau vreo legatura cu realitatea economica. Lucrurile au ajuns intr-un punct foarte grav: s-au acumulat la populatie bani devalorizati, fara acoperire cu marfuri si servicii pe piata. Normal era ca la 22 decembrie 1989, cand planificarea s-a prabusit, in Romania sa izbucneasca o inflatie dura.

Nu s-a intamplat insa asa ceva.

Explicatia nu-i greu de gasit: planificarea cazuse, dar reflexele mitului centralizarii erau atat de puternice, atat de inradacinate in viata societatii, incat au continuat sa functioneze. Si, desi peste banii fara acoperire pe piata, din buzunarele romanilor (300 de miliarde de lei la 1 ianuarie 1990) au fost aruncati alti bani fara acoperire: restituirea partilor sociale, cresterile salariale, prime, redarea unor drepturi amputate inainte de A'89. La care s-a adaugat reducerea saptamanii de lucru. Totusi, aprinderea inflatiei nu s-a produs. Si nu s-a ajuns la aprinderea inflatiei nici macar la sfarsitul verii anului 1990, cand la 1 leu existent pe piata erau marfuri de numai... 9 bani! A fost nevoie de un act administrativ pentru ca spirala sa inceapa a se desfasura. Acest act a venit sub forma unei hotarari guvernamentale, ce a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1990. Trecerea la liberalizarea preturilor a pus in miscare spirala inflatiei.

Ne aflam, acum, in al 15-lea an de inflatie. Acest proces nu s-a desfasurat insa de capul lui. A fost deseori controlat si dirijat prin acte administrative. Tot asa cum s-a si declansat. Anul cu inflatia cea mai mare (300 la suta in 1993) nu a insemnat o scapare din mana a haturilor. Guvernul de atunci le-a slabit intentionat, platind astfel pretul unui pas ceva mai decis catre economia de piata: renuntarea la subventionarea preturilor de consum, introducerea taxei pe valoarea adaugata, deplafonarea adaosului comercial. Apoi a franat procesul.

Nici saltul inflationist din iulie A'95 nu inseamna o scapare de sub control. Franarea procedeului a produs dereglari in sistem.

Costurile de productie au devenit mai mari decat preturile de consum, la unele marfuri, asa ca Guvernul a fost nevoit sa ridice un timp capacul de deasupra oalei sub presiune. Il va repune la loc atunci cand va considera ca si-a atins scopul.

Adrian Vasilescu

Averea